Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Calea Victoriei "este chintesenţa Bucureştiului", întrucît conturează identitatea istorică, socială, arhitecturală, economică şi politică a Capitalei în ultimele patru secole
Calea Victoriei "este chintesenţa Bucureştiului", întrucît conturează identitatea istorică, socială, arhitecturală, economică şi politică a Capitalei în ultimele patru secole. Această veche şi importantă arteră tăia oraşul dinspre sud spre nord încă din secolul al XVII-lea.
La intersecţia cu Calea Griviţei se formează o mică piaţetă, unde la numărul 107, puţin retrasă de la stradă, întîlnim o venerabilă clădire care îşi păstrează cu demnitate importanţa de altădată, în ciuda aspectului său ponosit.
Palat domnesc
"Casa veche a fost reparată parţial în 1820, apoi în 1835-1837, şi nu s-a mai schimbat de atunci, acolo trăieşte, de peste un veac şi jumătate, acelaşi neam, pildă rară de statornicie", afirma Gheorghe Crutzescu în 1943, în cartea sa Podul Mogoşoaiei. Barbu Ştirbey, întors de la Paris, unde îşi încheiase studiile, îl însărcina în 1835 pe arhitectul Michel Sanjouand să îi construiască o locuinţă nobiliară pe Calea Victoriei, care de altfel a fost, între anii 1849-1856, reşedinţa domnească.
Balurile pe care le dădea prinţul Ştirbey erau renumite în epocă. Poate cel mai cunoscut este cel de la 22 iunie 1843 dat în onoarea prinţului Albert al Prusiei, înfăţişat de Charles Doussault în gravuri. Totul era după moda occidentală: mobilierul din salonul cel mare, iluminatul, toaletele doamnelor şi fracurile domnilor, numai cîţiva boieri purtau tradiţionalele giubele.
Citește pe Antena3.ro
"Casa părintească"
Elisa Brătianu, care a crescut aici, iar mai apoi şi-a construit o reşedinţă la numai cîţiva paşi, pe actuala Stradă Biserica Amzei, numeşte Palatul Şitrbey din Calea Victoriei "casa părintească din Bucureşti". Aceasta aminteşte în cartea sa, Memorii involuntare, că "faţada palatului era foarte deteriorată (…) unchiul meu Georges (1832-1925) a fost acuzat că a pus să fie vopsită roz şi verde fistic. Nu se vedeau decît urmele acelor vopseli, în mare parte cojite". De aceea în anul 1882, la cererea lui Alexandru Ştirbey, unul dintre fiii fostului domnitor, arhitectul Friedrich Hartmann a transformat clădirea, realizată de Sanjouand. Acesta a intervenit constructiv prin adăugarea pe latura de nord-est a unui turn cu două niveluri şi a unui al doilea nivel la corpul în decroş, ritmat iniţial de patru coloane ionice, care ulterior au fost înlocuite cu patru cariatide. Astfel, linia dominantă orizontală a fost schimbată într-una verticală.
Noua faţadă a fost decorată în stil neoclasic avînd bosaje la nivelul parterului, pilaştri adosaţi şi coloane ionice la etajul I, iar la al doilea nivel cariatide. Clădirea are planul în formă de U, uşor descentrat prin mărirea aripei dinspre nord.
Prin transformarea numai a faţadei dinspre Calea Victoriei, nu şi a celei dinspre grădină sau a interioarelor, înţelegem că principala funcţiune a Palatului era cea de reprezentare şi apoi cea de locuire. Elisa Brătianu scria: "veneam foarte rar la Bucureşti, nu stăteam mult, pentru că nu ne simţeam deloc bine. Ne era frig, totul ni se părea întunecat". Aceasta face o descriere amănunţită a interioarelor, aşa cum le ştia din copilărie: "apartamentul locuit odinioară de bunicul era în altă aripă a casei. Era închis şi inaccesibil. (…) noi locuiam în apartamentul care aparţinuse odinioară bunicii – încăpător, poate, dar cu desăvîrşire lipsit de confort. Era luminat cu lumînări şi lămpi cu ulei. Odăi de baie nu existau şi nici conducte de apă, căzile erau umplute cu apă adusă cu găleţile de sacagiu. O bisericuţă la care conducea o sală lungă, îngustă, plină de mister şi groază, întregea acest apartament pe care tata l-a schimbat cu totul după războiul din 1877".
Gheorghe Crutzescu scria că a intrat la începutul anilor 1940 cu gravura lui Doussault în mînă şi în salonul mare al reşedinţei Ştirbey şi nimic nu se schimbase "aceleaşi ornamente îşi desfăşoară volutele desupra uşilor, tavanul se îmbină cu pereţii cu acelaşi chenar, căminul e cel de atunci, şi înaltele sfetnice de pe dînsul şi grele policandre de bronz aurit, aninate de lanţurile lor, şi frumosul parchet, în pătrate mari din lemne felurite". Toate acestea au dispărut, doar exteriorul a rămas aparent neschimbat.
În prezent
Clădirea a adăpostit Muzeul Ceramicii şi Sticlei pînă în
1988-1989, cînd acesta a fost închis, întrucît erau necesare lucrări urgente de
consolidare, care nu au mai avut loc. Actualul proprietar a încercat în
septembrie 2007 declanşarea procedurii de declasare totală sau parţială a
imobilelor din Calea Victoriei nr.107, adică Palatul Ştirbey, cod LMI 2004: B
II m A 19860 şi din Strada Banului nr.2 cod LMI 2004: B II m B 18074, primind
însă un aviz nefavorabil de la Comisia Naţională a Monumentelor, Secţiunea
Evidenţa Monumentelor Istorice.
Există însă din 2007 un proiect ce prevede construirea în jurul palatului, într-o zonă protejată prin lista monumentelor istorice, două turnuri de 30 de etaje, argumentul arhitectului Adrian Cristescu fiind "eliberarea suprafeţei terenului pentru spaţii verzi şi funcţiuni publice". Oportunitatea unei astfel de intervenţii, cu o densitate excesivă şi regim mare de înălţime în acest context istoric, este imposibil de imaginat.
"Tata ocupa, în centrul casei, un birou mare, care
fusese înainte sala de aşteptare, zisă a aghiotanţilor. Alăturat acestui birou
era un cabinet de toiletă minuscul şi foarte rece. Apartamentul de la parter nu
se deschidea decît la recepţii, dar cred că înainte părinţii nici nu primeau
prea des. Sufrageria se afla la parter şi avea o decoraţiune care ni se părea
curioasă pereţii erau vopsiţi în culoare galbenă portocalie şi aveau panouri
cuprinzînd în medalioane roşii chipurile împăraţilor romani, cel puţin aşa
pretindeau guvernantele noastre".
