Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Reşedinţa de la Buftea reflectă gustul stăpînelor sale: Elisabeta, soţia domnitorului Barbu Ştirbey, Maria, soţia lui Alexandru, şi Nadeje, soţia lui Barbu Ştirbey, întrucît toate şi-au lăsat amprenta asupra clădirii, însă sufletul acestei case a fost Nadeje, după cum povesteşte adesea Regina Maria în memoriile sale
Reşedinţa de la Buftea reflectă gustul stăpînelor sale: Elisabeta, soţia domnitorului Barbu Ştirbey, Maria, soţia lui Alexandru, şi Nadeje, soţia lui Barbu Ştirbey, întrucît toate şi-au lăsat amprenta asupra clădirii, însă sufletul acestei case a fost Nadeje, după cum povesteşte adesea Regina Maria în memoriile sale: "Dînsa a fost cea mai desăvîrşită întruchipare a nevestei şi a mamei, trăind exclusiv pentru familia ei. Veşnic cînta, era veselă, veşnic era ocupată, fericită, veşnic era în mişcare, apărînd ici-colo, pretutindeni, în casă, în grădină, în bucătărie, cu copiii, cu slugile, cu ţăranii. Mîinile ei erau întotdeauna în mişcare, pictînd, scriind, brodînd, îngrijind de flori. Nu avea nici un fel de ambiţiuni disproporţionate, se mulţumea cu lumea ei. Era mai presus de toate o plăcută primitoare, veselă stăpînă de casă lipsită de griji. Nadeja este una dintre femeile cele mai desăvîrşit fericite pe care să le fi întîlnit".
"Şandrama" ?
Clădirea a fost mărită treptat de-a lungul timpului, ultima extindere avînd loc după primul război mondial. O fotografie din 1920 arată cum ultimul nivel al părţii dinspre sud-est a fost completat cu noi spaţii de locuit, rezultînd numărul actual de camere. Acest labirint cu multe coridoare, galerii şi camere întunecoase avea bucătăriile la subsol. În timp ce parterul era etajul nobil, astfel de o parte şi de alta a unui vestibul legat de scara principală din lemn erau dispuse sălile de recepţie, sufrageria, salonul mare, biblioteca, salonul de muzică. La primul etaj erau camerele stăpînilor, iar la etajul al doilea, camerele invitaţilor şi ale personalului superior.
Constantin Argetoianu descria în 1917 cu răutatea care îl caracteriza reşedinţa Ştirbey de la Buftea drept "o cabană elveţiană suferind de gigantism, plasată straniu în mijlocul unui spaţiu vast. (...) O vastă şandrama, cîrpită şi succesiv mărită, prevăzută cu tot confortul, mobilată cu gustul reginei, iar salonul cel mare, cu pretenţiile, cu lustrele şi mătăsurile lui roşii, avea ifose aristocratice, ca şi scara prea mare care tăia prin toate etajele pînă la acoperiş un hall prea înalt pentru suprafaţa lui".
În 1920, George I. Duca, fiul omului politic Ion G. Duca, a
locuit mai multe luni la Buftea, într-o "încîntătoare odăiţă albastră
mansardată cu o minusculă galerie interioară" de la etajul al doilea.
Acesta a cunoscut în intimitate atît reşedinţa, cît şi familia Ştirbey, de
altfel tatăl său era un apropiat al familiei încă din copilărie. George Duca
scria în Cronica unui român în veacul al XX-lea: "Castelul de la Buftea
era de fapt o spaţioasă casă de ţară, copiată după o ciudată clădire descoperită
de Alexandru Ştirbey în Elveţia, construită în jurul unui vast spaţiu lăuntric
cu galerii şi scări concentrice, ce suiau două etaje, avea înfăţişarea unui tot
neisprăvit, peticit de-a lungul anilor".
Bun gust sau "ifose"
"Saloanele de jos aveau destul de bune proporţiuni,
celelalte însă păreau să fi crescut în plata Domnului, ceea ce le dădea un netăgăduit
farmec. Nenumăratele odăi de musafiri erau numite după culoarea ce precumpănea,
cele mai frumoase fiind cea a Reginei, care se lăuda cu un semeţ pat cu
baldachin, şi aceea rose a trandafirilor în care se prăpădise principele Mircea
în 1916. Cu toate că stilul mobilelor era nelămurit şi gustul general cu totul
aproximativ, o caldă atmosferă de confort se desprindea din acest ansamblu."
Citește pe Antena3.ro
În fotografiile de epocă, interioarele par să semene mai mult cu magazine de antichităţi, în care acumularea de obiecte preţioase apare ca unic principiu al compoziţiei spaţiului. Sufrageria tip Renaştere, dormitoare în stil Ludovic XVI, neapărat după moda vremii o încăpere în stil maur sau în stil japonez. Tot în fotografiile de epocă se observă şi o mică grădină de iarnă, ce oferea o notă de distincţie în "epoca saloanelor proustiene". Totul era încărcat de o supraabundenţă de candelabre din cristal, ţesături, tapiserii, tapet din mătase care acoperea şi cea mai mică suprafaţă liberă. Stofe brodate împodobeau ferestrele, ascundeau lambriurile sau uşile, întrucît lemnul gol trebuia disimulat sub catifele sau tapiserii. Scaune şi măsuţe de toate formele şi de toate mărimile, fotolii enorme şi tabureţi, tapiţate cu mătase pe fond deschis cu motive grena, erau răspîndite la întîmplare în toate camerele.
Lucrări de restaurare
Amenajarea interioară existentă este rezultatul unor transformări succesive desfăşurate atît înainte, cît şi după cel de-al doilea război mondial. Modernizarea acestei reşedinţe nobiliare construite în jurul anului 1864, prin adaptarea ei la nevoile confortului actual, devenise o necesitate, întrucît avea o nouă funcţiune, casă de oaspeţi pentru înalţi demnitari.
Lucrările de restaurare ale Palatului, desfăşurate la sfîrşitul anilor 1950 după proiectul arhitecţilor Robert Voll şi Agripa Popescu, au constat în reparaţii, refaceri sau restaurări ale detaliilor decorative ale faţadelor şi ale interioarelor. Astfel, s-au refăcut: acoperişul, tencuielile faţadelor şi au fost completate decoraţiile din cărămidă aparentă şi piatră. Intervenţiile în interior au vizat consolidarea structurii de zidărie portantă, refacerea sau completarea elementelor de lemn şi a parchetului, înlocuirea pardoselilor de mozaic cu gresie, înlocuirea obiectelor sanitare şi adăugarea sobelor.
Din nefericire, majoritatea finisajelor actuale sînt diferite de cele originale. Zugrăvelile pictate, sobele, corpurile de iluminat, parţial lambriurile din spaţiile principale ale parterului şi etajului I sînt intervenţii de slabă calitate ce afectează grav caracterul de monument clădirii. Reconstituirea interioarelor originale este imposibilă, însă prin recondiţionarea şi restaurarea elementelor de lemn: scara principală, lambriuri, tavanele cu grinzi de lemn, tîmplăria exterioară şi interioară, această reşedinţă nobiliară îşi poate redobîndi măcar parţial eleganţa din alte vremuri.
Maria Ştirbey
Maria Ghica Comăneşti (1851-1885), din ramura din Moldova a Ghiculeştilor, avea un farmec natural deosebit. "Înaltă, blondă, avea o ţinută impunătoare, trăsături fine şi un ten strălucitor. Era bunătatea întruchipată, cu toate că era aprigă şi se indigna repede uneori, de o mare generozitate şi o desăvîrşită nepărtinire", scria în cartea sa, "Memorii involuntare", fiica ei, Elisa Brătianu
