Parcul Guell, un fragment de poveste care te cucereşte

OBIECTIV CULTURAL, DAR ŞI TURISTIC PENTRU O LUME ÎNTREAGĂ
Continuăm în acest număr să vorbim despre operele lui Gaudi. Parcul Guell a fost de la început un proiect ambiţios. El are la bază ideea de "grădină-oraş" aşa cum a fost propusă de urbanistul Ebenezer Howard, atât de utilizată în spaţiul britanic la sfârşitul secolului al XIX-lea. Totul a început cu Eusebio Guell, care, inspirat de acest concept, a dorit să construiască o zonă rezidenţială luxoasă. El a cumpărat în 1899 un teren situat pe colina El Carmel. În 1900, Gaudi a fost angajat să realizeze proiectul necesar pentru construcţia complexului rezidenţial.

UN VIS NEÎMPLINIT
El a conceput un plan ce cuprindea 60 de parcele şi un generos spaţiu verde. Amplasamentul înălţat l-a făcut pe Gaudi să-i asocieze o simbolistică atractivă pentru nobilimea vremii, care urma să se mute într-o zonă idilică, aproape paradiziacă. Însă grandiosul proiect a fost un eşec. La dezvoltarea amplasamentului s-a lucrat numai patru ani, după care lucrările au fost stopate. Parcelele au fost vândute rând pe rând unor persoane sau firme care s-au depărtat de planul existent. În 1918, contele Guell încetează din viaţă fără să-şi fi văzut visul realizat. Ce mai rămăsese din proiectul iniţial era zona verde, pe care urmaşii contelui au vândut-o Primăriei din Barcelona. Autorităţile locale au decis s-o păstreze ca parc public. UNESCO a inclus-o pe lista sa cu monumente protejate în anul 1984.  

UN PARC, DAR NU ORICARE
Chiar dacă este doar o parte din ce şi-a dorit Gaudi, parcul păstrează amprenta sa inconfundabilă. Formele ondulate, coloanele dorice, mozaicurile realizate printr-o tehnică locală, adaptarea planurilor parcului la terenul existent – toate au fost gândite cu atenţie pentru a crea senzaţia de pace şi relaxare. La intrarea în parc, de o parte şi de alta a aleii principale, se află două clădiri cu iz de poveste, cu turnuri şi mozaicuri. Una ar fi trebuit să găzduiască gardienii parcului, iar cealaltă echipa administrativă. Aleea principală urcă pe trepte către fântâna cu iguană, un loc în care mai toţi turiştii se opresc să se fotografieze. Punctul focal al parcului este terasa principală cu bănci şerpuite şi mozaicate.

De acolo se poate privi întregul oraş într-o ciudată intimitate, pentru că băncile vălurite funcţionează ca nişte mici separeuri. Sub terasă se află o sală cu 96 de coloane (hipostil). Are tavane boltite decorate cu mozaicuri şi un sistem de canalizare ingenios. Apa de ploaie se scurge de pe terasă prin coloane, este stocată într-un bazin, după care este folosită pentru udarea vegetaţiei din parc. Iniţial, această sală a fost gândită ca piaţă acoperită pentru zona rezidenţială. La acest moment seamănă mai mult cu un templu grec, pe deoparte din cauza coloanelor în stil clasic grecesc, pe de alta datorită sistemului de iluminare instalat după restaurarea din 1992.

Ca într-un laitmotiv original, palmierii şi pinii se găsesc din belşug în parc. Împreună cu rozmarinul şi ceratonia dau parcului un pronunţat caracter de grădină mediteraneană. Iar wisteria vine să-i dea culoare alături de mozaicurile surprinzătoare întâlnite peste tot în parc. Interesante sunt şi porţile din fier, menite nu numai să delimiteze anumite spaţii, dar şi să atragă prin formele decorative specifice pentru Gaudi.

AMPRENTA LUI GAUDI
Arhitectul a reuşit să îmbine armonios viziunea sa uimitoare despre rolul construcţiilor, avantajele amplasamentului, precum denivelările şi vegetaţia specifică, utilităţile realizate iniţial pentru parcelele rezidenţiale, casele de poveste, tehnicile locale de construcţie (trencadis) şi elementele arhitectonice clasice greceşti.  

Deşi zona rezidenţială ar fi trebuit să aibă 60 de case de dimensiuni generoase, doar două au fost de fapt construite: Casa Trias (Juli Batllevell, 1903) şi casa demonstrativă (Francesc Berenguer, 1902) care la acest moment găzduieşte Muzeul Gaudi. La câţiva ani după finalizare, casa a fost pusă în vânzare, dar pentru că nu s-a găsit un cumpărător, Gaudi s-a mutat temporar acolo. Muzeul expune mobilier original şi obiecte personale ale arhitectului. Alături de aceste două case se află şi cea în care a locuit de fapt contele Guell până în 1918. De-a lungul vremii, parcul a fost criticat şi adulat. S-a spus despre el că este o poveste ciudată, un coşmar, în opinia unora. Alţii însă se lasă cuceriţi în primele 30 de minute de vizitare.

COMUNIUNE CU NATURA
În Parcul Guell, aleile, podurile, viaductele par cu adevărat forme de relief. Îmbinarea dintre natură şi spiritul creator al arhitectului merge până la asemenea profunzimi. Întregul parc este înconjurat de un zid de piatră nefinisată cu şapte intrări. Intrarea principală se află în punctul cel mai de jos al colinei. Se crede că acest zid a fost gândit cu rol de protecţie (să ferească aristocraţia care ar fi locuit în zona rezidenţială de posibili intruşi). Sigla parcului este aplicată pe zid şi este o introducere în motivele mozaicurilor trencadis. Poarta iniţială din lemn a fost înlocuită cu una din fier forjat adusă de la Casa Vicens.  

Parcul Guell este un binecunoscut obiectiv turistic al Barcelonei. O zonă verde, cu arhitectură originală, care îţi rămâne pe retină. Valoarea sa arhitectonică şi peisagistică este de necontestat