Rotonda, capodopera arhitectului Palladio

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau perioada Re­naşterii târzii, în Franţa, în 1540, Pierre Lescot adăuga o nouă faţadă Luvrului, palatul regelui Francisc I.

Vila, din antichitate pânå în perioada modernă (V)

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau perioada Re­naşterii târzii, în Franţa, în 1540, Pierre Lescot adăuga o nouă faţadă Luvrului, palatul regelui Francisc I. La Florenţa, Giorgio Vasari rea­liza pentru Cosimo de Medici palatul Ufizzi, iar în 1563 Juan Bautista şi Juan de Herrera ridicau gigantica mănăstire Escurial la cererea regelui Filip al II-lea, însă cel care a surprins esenţa valorilor atemporale ale acestei perioade a fost Andrea Palladio.

Arhitectura sa riguroasă, solemnă este o reinterpretare a Renaşterii şi implicit a antichităţii. “Cele patru cărţi de arhitectură” publicate de Andrea Palladio (1508-1580) începând cu 1570 pentru a defini regulile artei sale şi pentru a-şi răspândi principiile, au fost foarte apreciate în epocă, întrucât îmbinau raţional problemele constructive cu principiile teoretice. Bogat ilustrat cu gravuri, tratatul reprezintă un sistem arhitectural bazat pe ideea modulului.

În prima carte sunt prezentate principii şi diferite formule, precum măsurile perfecte ale încăperilor de locuit. A doua şi a treia sunt o expoziţie retrospectivă a tuturor proiectelor sale: incluzând aici palate, vile, instituţii publice şi poduri. Ultima parte este o analiză a arhitecturii romane. Datorită prezentării logice şi detaliate din tratatul său, arhitectura lui Palladio a devenit o modă, cucerind treptat Europa şi ulterior America de Nord, influenţând în special arhitectura anglo-saxonă.

Reşedinţe senoriale

Acestea reprezentau în regiunea Veneto o combinaţie între fermă şi casă de vacanţă, însă datorită variaţiilor pe teme clasice utilizate cu abilitate de Palladio, prin adaptarea porticurilor templelor şi a altor caracteristici specifice termelor romane vilele şi-au redobândit din nou demnitatea. Nobilii veneţieni nu îşi doreau un palat la ţară, ci mai degrabă o reşedinţă impozantă, dar necostisitoare, confortabilă şi în acelaşi timp funcţională.

Palladio a realizat în regiunea Veneto mai mult de 20 de vile, dintre care numai 18 mai există astăzi. Cele mai cunoscute fiind vila Foscari, Barbaro, Rotonda, Pisani, Malinverni, Piovene, Poiana sau Saraceno.

Rotonda

Poate cea mai celebră dintre operele lui Palladio a fost construită în apropierea Vicenţei pentru prelatul Paolo Almerico probabil între anii 1566-1569. Datarea, timp îndelungat disputată de istoricii de artă, a fost confirmată în 1977 în urma descoperirii unor documente ale arhitectului italian.

Palladio şi proprietarul iniţial nu au trăit să vadă lucrările încheiate. Clădirea a fost cumpărată în 1591, după moartea lui Almerico, de familia veneţiană Capra. Noii proprietari l-au angajat pe Vincenzo Scamozzi pentru a termina vila. Acesta a adus modificări importante la forma cupolei, care diferă de schiţa lui Palladio. Acesta dorise să acopere vila cu un dom semicircular înalt. Scamozzi a realizat un dom mai mic cu oculus în mijloc, inspirat de Pantheonul din Roma. Tot el a amenajat podul şi a supravegheat finisarea elementelor decorative.

De aproape două sute de ani monumentul este proprietatea familiei veneţiene de Valmarana. Vila a fost recent atent restaurată, actualul moştenitor Mario de Valmarana fiind profesor de arhitectură. De altfel, în anul 1994 clădirea a fost inclusă în lista patrimoniului mondial UNESCO.

Concepte palladiene

Văzut din depărtare pare un Pantheon de dimensiuni reduse, mutat pe o colină şi transformat într-o reşedinţă nobiliară. Ideea părea absurdă, dar succesul viziunea arhitectului s-a manifestat imediat, fiind durabil şi răs­pân­dindu-se în întreaga Europă. De altfel, arhitectul aplicase deja această soluţie vilei Trissino din Meledo.

Domul şi faţadele ce îi conferă solemnitate amintesc de templele romane, referinţa la Pantheon fiind evidentă. Fiecare faţadă are 22 de trepte până la porticul ale cărui şase coloane ionice susţin un fronton decorat cu blazonul familiei Capra şi deasupra cu trei statui înfăţişând zeităţi greco-romane. Fe­restrele par­terului înalt sunt mari, ancadramentele fiind simplu decorate cu fronton. Sobrietatea proporţiilor ri­gu­roase şi simetria perfectă o fac im­po­zantă. Întrucât obţinuse deja impactul vizual dorit, Palladio nu a considerat necesar să utilizeze materiale de construcţie costisitoare, folosind cărămida, nu piatra. Clădirile fiind doar tencuite cu un amestec de mortar şi de ipsos, amestecat cu clei, şi nu îmbrăcate în marmură, cum sunt multe dintre palatele veneţiene.

Datorită planului în cruce şi a spaţiului central circular acoperit de o cupolă, clădirea poate fi cu uşurinţă confundată cu o biserică. Principala problemă a unui astfel de plan este iluminarea spaţiului central, soluţionată ulterior de Scamozzi. Palladio nu a fost un arhitect practic, acesta căutând obsesiv perfecţiunea formelor arhitecturale, rezultatul fiind o geometrie armonioasă şi locuibilă.

Sala centrală circulară, acoperită de o cupolă, este înconjurată de patru saloane şi patru camere de dormit. Dintre cele patru saloane ale parterului înalt, Sala de Vest sau Camera Sfântă, cum mai este numită datorită frescelor de inspiraţie religioasă, şi Sala de Est, unde este prezentată alegoric viaţa lui Paolo Almerico, primul proprietar, uimesc prin decoraţia lor.

Interioare elegante

Majoritatea decoraţiilor în stuc, opere ale lui Lorenzo Rubini, Ruggero Bascape şi Domenico Fontana, şi picturile au fost realizate ulterior de fami­lia Capra.

Şemineele din marmură, nelipsite din interioarele italiene, au fost lucrate de Bartolomeo Ridolfi. Camerele parterului au fresce alegorice pe tavan, probabil opere ale lui

Bernardino India şi Alessandro Canera, Giovanni Caroto, Giambattista şi Alssandro Maganzas.

Atracţia principală este însă sala circulară, înconjurată de un balcon la etaj, domul cu oculus, şi pereţii sunt pictaţi cu fresce în trompe l’oeil de Louis Dorigny între 1690-1710. Acesta înfăţişează cu predilecţie alegoriile unei vieţi religioase virtuoase, precum: Celebritatea, Religia, Bunătatea, Cumpătarea şi Castitatea. Abundenţa frescelor creează o atmosferă ce evocă mai mult o biserică decât salonul principal al unei reşedinţe nobiliare. Statuile sunt opere ale mai multor sculptori, printre care şi Lorenzo Rubini.

Preocupat de teoria proporţiilor, opera sa este însă lipsită de excese. Vi­ziunea palladiană continuă să fascineze prin forţă, echilibru, puritate şi va­rietate, fiind model pentru arhitecţii secolelor următoare.