Strada Sfinţilor numărul 7

Într-un ecletism firesc Bucureştilor de altădată, această zonă are atât influenţe specific balcanice, cât şi europene.

Forfota era odinioară neîntreruptă pe Calea Moşilor, în mahalaua Sfinţilor, unde printre trăsuri şi tramvaie "negustorii îşi strigau marfa şi pofteau clienţi în prăvălii, unde din cauza concurenţei nu existau preţuri fixe şi totul era negociabil". Este suficient să priveşti cu atenţie şi observi că fiecare casă avea la parter un magazin.

Calea Moşilor sau Uliţa Târgului din Afară începea din Piaţa Sfântului Anton, lângă Curtea Veche, şi continua până la Târgul Moşilor, fiind principala arteră care făcea legătura cu Moldova.
Calea Moşilor, "mai ales vara, la bâlciul Moşilor, era un furnicar de oameni". Acum, comerţul în această zonă este aproape inexistent, majoritatea clădirilor sunt în ruină, iar traficul depăşeşte cu mult capacitatea de tranzit a acestei străzi. Absenţa spaţiilor publice urbane este vizibil resimţită, la fel şi sentimentul unei comunităţi.

Într-un ecletism firesc Bucureştiului, această zonă are atât influenţe balcanice, cât şi europene. Aşa cum şi locuitorii aveau fiecare "năravurile şi moravurile lor", tipologia clădirilor variază de la case negustoreşti la case boiereşti, hanuri, biserici, şcoli sau blocuri interbelice.
Un reper istoric al zonei este Biserica cu Sfinţi sau cu Sibile, cum mai este cunoscută, situată în centrul vechii mahalale a Sfinţilor, la intersecţia între Strada Sfinţilor, Cernica şi Calea Moşilor.

STRADA SFINŢILOR
Are o istorie lungă, fiind situată în centrul Capitalei, aproape de Calea Moşilor, atunci o arteră comercială prosperă. Din planurile urbanistice din secolul XIX şi din 1911 observăm că aceasta a fost o într-o continuă transformare. Întâlnim aici arhitectura conservatoare a secolului XIX: case negustoreşti şi boiereşti. Multe dintre acestea însă nu mai corespundeau noii realităţi de după primul război mondial şi, în proporţie de 70%, au fost dărâmate. Astfel, majoritatea fondului construit actual de pe Strada Sfinţilor este din perioada interbelică. Arhitectura modernă, cu noile sale tehnici de construcţie, cu exigenţele confortului, este favorizată de administraţia locală, de legislaţie şi de realităţile economice.

LA NUMĂRUL 7
În imediata apropriere a Bisericii cu Sibile, ascunsă între trei clădiri interbelice cu patru etaje şi retrasă în spatele unui gard de fier forjat îmbrăcat în iederă, întâlnim o casă cu parter înalt şi mansardă înconjurată de grădină de jur-împrejur. Este unica de felul ei care s-a păstrat pe această stradă, fiind înscrisă în lista monumentelor: poziţia 2009, cod B-II-m-B-19685. Astfel, clădirea de la numărul 7 devine importantă, întrucât reprezintă o tipologie ce definea altădată caracterul zonei.

Documentele arhivistice scot în evidenţă două etape de construcţie ale casei. La Arhivele Municipiului (PMB dosar 8/1881) s-a păstrat cererea lui Ioan Pascu, care în anul 1881 dorea eliberarea autorizaţiei de construcţie pe proprietatea lui din Strada Sfinţilor numărul 75, actual 7. Planurile clădirii sunt semnate de renumitul arhitect Alexandru Săvulescu.
Ulterior, în anul 1903, casa a suferit transformări realizate de noul proprietar L. Berkovitz. În dosarul PMB 183/1903 de la Arhivele Municipiului s-a păstrat cererea acestuia şi autorizaţia de construcţie din care aflăm despre modificările, reparaţiile, anexele şi transformările faţadei realizate la proprietatea sa din Strada Sfinţilor numărul 67, actual 7.
În planul Capitalei din 1911 apare proprietar Max Bercovici, probabil fiul lui L. Berkovitz. Tot acesta este trecut proprietar şi în Anuarul Bucureştiului din 1918. După 1950 casa a fost un timp sediul clubului copiilor Sectorului 2, în prezent fiind retrocedată.

PRIMA ETAPĂ
Clădirea construită în 1881 după planurile realizate de cunoscutul arhitect Alexandru Săvulescu aparţine unei tipologii derivate din cea a caselor boiereşti. Reşedinţele proiectate de arhitectul Săvulescu se înscriu în stilul eclectic, dominat de folosirea elementelor clasice.
Nimic exagerat, nimic ostentativ. Clădirea cu parter înalt are o volumetrie simplă şi severă, o compoziţie bine structurată, fiind caracterizată printr-un plan compact, care respectă dispunerea simetrică a camerelor: salonul central al caselor boiereşti devine un hol care are camere de o parte şi de cealaltă. Spre stradă erau saloanele, iar dormitoarele spre grădină, separate de un coridor, creându-se o circulaţie în formă de T. Încăperile înalte, pe vremuri elegante, cu oglinzi înzidite, tablouri şi fotolii căptuşite cu mătase, sunt bine luminate de ferestre ample, dar trebuie să fie foarte răcoroase.

A DOUA ETAPĂ
Cum reiese din planuri, noua faţadă dinspre stradă din 1903 păstrează corpul puţin în decroş, dar au dispărut bosajele accentuate, scara dublă, frontonul şi coloanele ionice care străjuiau iniţial intrarea principală. Fereastra mansardei a fost dublată pentru o mai bună iluminare şi are un balcon discret, iar acoperişul decorat cu acrotere şi cu feronerie a păstrat deasupra cornişei parapetul cu baluştri. Decoraţia nouă are un caracter uşor diferit, tipic artei 1900, caracterizat prin linii curbe şi motive vegetale. În 1903, fantezia arhitectului nu s-a limitat la intrarea principală, modificarea acesteia a afectat simetria iniţială a clădirii. Astfel, holul dă într-o cameră care după formă şi dimensiuni era probabil salonul, astfel încât acesta a fost mutat în spatele casei, celelalte încăperi fiind camere obişnuite.
Clădirea este într-o stare bună, deşi se poate observa tencuiala căzută şi infiltraţiile vizibile la acoperiş şi cornişă. Nu este locuită, nu este abandonată, nu este de vânzare, este doar o altă clădire în aşteptare.