Te hotărăşti, cauţi şi poate găseşti

Ce voi scrie în acest articol este, în mare parte, rezultatul propriilor mele experienţe dobîndite nu cu foarte multă vreme în urmă, atunci cînd am decis să-mi cumpăr o proprietate în Norvegia.

Ce voi scrie în acest articol este, în mare parte, rezultatul propriilor mele experienţe dobîndite nu cu foarte multă vreme în urmă, atunci cînd am decis să-mi cumpăr o proprietate în Norvegia. Vreau să se ştie că am trecut prin acelaşi proces şi acasă, în România, cu toate diferenţele impuse de propria mea mentalitate, de legislaţiile diferite, de felul în care funcţionează piaţa imobiliară la noi şi la ei, de viteza şi calitatea infirmaţiilor solicitate şi obţinute. Plus bugetul existent şi bugetul atras!

Tu ştii ce vrei?

Cea mai dificilă etapă, vă rog să mă credeţi, a fost aceea în care a trebuit să înţeleg ce vreau, să-mi analizez stilul de viaţă actual, să-mi evaluez intenţiile de viitor şi să accept pînă unde mă pot întinde sub plapuma… financiară. Majoritatea oamenilor cumpără o proprietate pentru o viaţă întreagă, pentru a o folosi şi, eventual, a o lăsa moştenire urmaşilor. Cînd scriu “proprietate” mă refer la o casă (hai, fie şi un apartament!) suficient de mare pentru a trăi confortabil şi îndeajuns de mică pentru a nu-ţi înghiţi tot cîştigul la întreţinere. Eu am vrut şi o bucăţică de teren în jurul casei, nu prea mult, aşa cam cît pentru o grădină cu flori, un colţ pentru barbecue şi un loc bine însorit, unde să pot întinde prosopul de plajă. Am mai vrut o zonă care să nu fie mai departe de 30 de kilometri de locul de muncă, o localitate mică şi liniştită unde îmi pot face prieteni serioşi şi stabili. În sfîrşit, am vrut ca interiorul să cuprindă în mod absolut obligatoriu un living cît toate zilele şi o baie supradimensionată. La dormitoare (două), bucătărie şi anexe nu am avut nici un fel de pretenţie.

Cum stai cu banii?

Odată stabilită ţinta, am început, timid, să prospectez piaţa… electronică, fără să uit de maliţiozitatea afirmaţiei că pe internet găseşti tot ce nu se vinde, iar în magazine tot ce e bun.

Foarte repede am înţeles că am nevoie şi de un plan financiar bine consolidat, să iau în calcul rezerva acumulată în contul meu cel subţirel, salariul stabil, posibilităţile de creditare, puterea de a achita eventuale rate şi dobînzi. Am înţeles, de asemena foarte repede, faptul că în Norvegia tranzacţia pe care mi-o doream nu se poate face decît prin intermediul unei agenţii sau al unui agent imobiliar care deţine “motoarele de căutare” suficient de puternice şi oferă toate garanţiile legale ce pot evita neînţelegerea, abuzul sau înşelăciunea.

Desigur, trebuia să cedez un procent din valoarea tranzacţiei, dar scuteam o grămadă de timp, neajunsuri şi erori foarte posibile pentru un novice şi pentru un imigrant, oricît de bine integrat social ar fi el.

Albume şi peisaje

Munca agentului imobiliar este pretutindeni în lume plină de abnegaţie şi entuziasm, atît de plină încît clientul este bombardat, mitraliat, copleşit de oferte. Poţi primi online imagini şi date complete despre zeci de case pe zi, ţi se trimit acasă pliante şi albume cu fotografii, oportunităţi unice şi irepetabile, chilipiruri fascinante.

Îţi trebuie răbdare, înţelepciune şi tărie de caracter să treci peste acest tip de agresiune binevoitoare şi să-ţi aduci agentul la masa unor tratative serioase, adevărate. Eu am procedat în felul următor: după o săptămînă de asediu am solicitat o întrevedere la sediul firmei imobiliare unde, preţ de o jumătate de oră, în prezenţa patronului şi a omului care se ocupa de mine, am spus răspicat ce doresc să cumpăr şi cam cîţi bani am.

În acelaşi timp am solicitat trierea ofertelor în funcţie de aceşti doi parametri ce mi se păreau esenţiali şi am mai cerut să am posibilitatea de a vizita personal orice proprietate mi se oferă spre cumpărare. Ca prin minune, bombardamentul a încetat şi cîteva sîmbete la rînd am făcut excursii vesele şi instructive pentru a-mi alege căsuţa visată.

Cîştigul a fost şi mai subtil, pentru că am ajuns chiar la o relaţie de adevărată prietenie cu agentul imobiliar care, fin observator al fiinţei umane, a priceput în scurt timp ce mi se potriveşte şi a găsit soluţia ideală…

Fără birocraţie?

Finalul poate fi partea cea mai frumoasă a acestei istorii dacă veţi accepta că din momentul în care am ales ce vreau să cumpăr şi pînă am intrat în posesia documentelor de proprietate şi a cheilor casei a trecut aşa de puţin timp, încît aproape nu-mi venea să cred că trăiesc real.

Toate documentele necesare creditului bancar, precum şi primele plăţi (avansul) către vînzător s-au făcut în două zile. Actele s-au semnat în zece minute şi tot în zece minute s-a făcut şi transferul ultimelor sume ce reprezentau plăţi finale şi comisioane. N-am văzut nici avocaţii “specializaţi”, nici notarii hulpavi, nici funcţionarii de bancă încliftaţi şi aroganţi care te înconjoară în România la o astfel de tranzacţie. Totul s-a petrecut rapid, limpede, la vedere, fără ezitare şi mai ales fără birocraţie. Verificarea solvabilităţii mele, garanţiile reciproce, respectarea legalităţii au fost acţiuni fireşti, rapide şi indubitabile ale tuturor celor implicaţi: vînzător – intermediar – finanţator – cumpărător.

Simplu ca “bună ziua”!

Protecţia legii

Legi speciale protejează în egală măsură vînzătorul şi cumpărătorul pentru orice inconveniente apărute după încheierea tranzacţiei şi efectuarea plăţilor. Agenţia imobiliară este răspunzătoare şi moral, dar şi patrimonial pentru orice fel de vicii ascunse ale construcţiei sau terenului, pentru orice fel de litigiu.

Varietatea ofertelor

Agentul imobiliar are obligaţia profesională de a oferi solicitantului o largă varietate de alternative (în parametrii stabiliţi iniţial) atît în ceea ce priveşte suprafaţa şi spaţiul exterior al proprietăţii, cît şi din punct de vedere constructiv-arhitectural, al amplasamentului şi peisajului sau al diversităţii preţurilor. Cumpărătorul are dreptul de a încheia antecontracte pentru mai multe oferte ce i se par interesante şi de a lua decizia finală atunci cînd consideră oportun.