Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Încă din anii de pionerat ai televiziunii, Baird, puternic influenţat de primele filme color, visa la o televiziune competitivă cu cinematograful. Am scris în numărul trecut al suplimentului despre primii paşi în transmiterea de imagini în mişcare, însoţite de sunet. Competiţia cu cinematograful este şi acum pusă sub semnul întrebării de unii analişti ai fenomenului. Dacă mijloacele cinematografice s-au dezvoltat şi se dezvoltă şi viitorul televiziunii se află pe planşetele cercetătorilor.
De unde a pornit, unde a ajuns şi încotro se-ndreaptă fenomenul
Încă din anii de pionerat ai televiziunii, Baird, puternic
influenţat de primele filme color, visa la o televiziune competitivă cu
cinematograful. Am scris în numărul trecut al suplimentului despre primii paşi în
transmiterea de imagini în mişcare, însoţite de sunet. Competiţia cu
cinematograful este şi acum pusă sub semnul întrebării de unii analişti ai
fenomenului. Dacă mijloacele cinematografice s-au dezvoltat şi se dezvoltă şi
viitorul televiziunii se află pe planşetele cercetătorilor.
Televiziunea color
În anul 1953, în Statele Unite, National Television System Commitee (NTSC) avea să pună în practică sistemul elaborat de RCA pentru realizarea unei transmisii tv în culori. Acest sistem funcţionează şi astăzi (bineînţeles cu multiple îmbunătăţiri datorate faptului că avea oarece probleme cu stabilitatea culorii, iar înregistrarea emisiunilor era foarte greoaie). În Franţa, cercetările în acest domeniu s-au finalizat cu realizarea unui sistem Secventiel Couleur Aide Memoire (SECAM) mult mai stabil din punctul de vedere al culorii şi relativ uşor de înregistrat. Prima transmisie a avut loc în anul 1960. În paralel, cam în aceeaşi perioadă, cercetătorii germani pun şi ei la punct sistemul Phase Alternative Line (PAL), cu performanţe similare sistemului SECAM. Cele două sisteme europene sunt compatibile, astfel încît semnalul poate fi recepţionat în culori pe acelaşi tip de aparat, ceea ce nu este posibil şi în cazul sistemului NTSC. Adoptarea, în anul 1975, de către URSS a sistemului SECAM a făcut ca toate statele din Estul Europei să adopte acest sistem, în timp ce sistemul PAL este răspîndit în statele din Vest. De asemenea, sistemul SECAM a fost adoptat de Orientul Mijlociu şi, în genere, de majoritatea ţărilor francofone. Sistemul NTSC s-a răspîndit cu rapiditate şi în Canada şi Mexic.
Considerente tehnice
Televiziunea a luat naştere într-un fel prin similitudine cu radioul, şi anume ambele se bazează în principal prin transmiterea de la emiţător la receptor, cu ajutorul undelor electromagnetice. Fără a intra în amănunte tehnice care ar plictisi cititorul, trebuie totuşi menţionat faptul că fiecare undă se caracterizează prin frecvenţa ei (lungimea de undă). Primele transmisii televizate s-au făcut cu unde medii. Dezvoltarea tehnică a făcut posibilă producerea de staţii de unde Very High Frequency (VHF), aşa numitele unde metrice, şi unde Ultra High Frequency (UHF), numite şi unde centimetrice. Acest fapt a dus la creşterea considerabilă a gamei de lungimi de undă disponibile pentru transmisii şi, implicit, a posibilităţii existenţei unui număr mai mare de posturi. Un alt factor important care influenţează calitatea imaginii îl reprezintă numărul de linii care compun imaginea. Dacă înainte de război, BBC, din Marea Britanie, transmitea pe 405 linii, SUA – pe 525 de linii, iar Franţa – pe 819 linii, începînd cu anii ’60 Anglia trece şi ea la 625 de linii, cîte sunt în majoritatea ţărilor din Europa actuală. Dar despre acestea şi despre multe altele în numerele viitoare, cînd vom vorbi despre receptoarele tv. Nu vom mai spune decît că, după anii ’90, o dată cu apariţia TVHD (TeleVision High Density), numărul de linii creşte la 1.125 sau 1.250, în funcţie de sistem, cu implicaţiile aferente asupra calităţii imaginii.
Cine plăteşte
Iniţial, statul a plătit cercetarea şi a finanţat primele trasmisii. Primele companii de televiziune au fost de stat. O dată cu răspîndirea acestui nou instrument media, pentru a putea recepţiona emisiunile, au apărut abonamentele, care au reprezentat a doua sursă de finanţare. Sesizînd imediat oprtunitatea, marile firme dornice să-şi facă reclamă au intrat pe fir, sponsorizînd cu sume tot mai mari. De altfel, în majoritatea ţărilor din lume statul reglementează prin lege apariţia şi funcţionarea posturilor de televiziune. Posturile particulare, care nu percep abonamente şi nu beneficiază de subvenţii de stat, trăiesc din banii primiţi pentru reclamele difuzate, în special la orele de maximă audienţă, în timpul emisiunilor cu rating mare. Concurenţa, între posturile naţionale, dar şi pe plan internaţional, a devenit, în ultimele decenii, acerbă. Atît sferele de influenţă politico-economică, dar mai cu seamă dezvoltarea tehnologiilor de transmitere şi retransmitere a semnalului prin sateliţi au creat certe sfere de inluenţă globală pentru anumite zone geografice.
