Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ne-am obişnuit atît de mult cu el în casă sub formă de mobilă mai mică sau mai mare, încît ne va fi greu să-l căutăm printre tablourile de pe perete.
Ne-am obişnuit atît de mult cu el în casă sub formă de mobilă mai mică sau mai mare, încît ne va fi greu să-l căutăm printre tablourile de pe perete.
Transmiterea imaginilor la distanţă implică în mod obligatoriu un transmiţător (o antenă) şi un receptor. De-a lungul timpului, ambele au cunoscut transformări radicale. Dacă în privinţa antenei lucrurile sînt relativ clare, în ceea ce priveşte receptorul (adică televizorul) evoluţia acestuia a cunoscut (şi cunoaşte încă) spectaculoase salturi.
Principiul de funcţionare
Principala componentă a unui televizor o reprezintă ecranul, ca suport al imaginii receptate. Ne vom ocupa în principal de ecran, întrucît de cîţiva ani buni acesta a devenit o componentă importantă a altei invenţii care a zguduit sfîrşitul secolului trecut: calculatorul. Principiul de funcţionare al ecranului este acelaşi, indiferent de unde vine imaginea: de la o antenă sau de la un procesor (în mare vorbind, desigur). Cel mai răspîndit tip de ecran este tip CRT (Cathode Ray Tube). Constă într-un tub de sticlă de forma unei sticle cu fundul foarte lat şi gît îngust. În partea îngustă se află situat un “tun” electronic care “bombardează” partea lăţită a tubului cu electroni.
Partea lată (ecranul propriu-zis, care se vede din carcasa televizorului) este acoperită pe interior cu fosfor (luminofor), iar acesta se luminează diferit sub impactul electronilor trimişi de tunul electronic. Fasciculul de electroni este dirijat spre zona activă (cu luminofor) cu bobine de deflexie orizontală sau verticală. Precizia de direcţionare este esenţială în obţinerea unei imagini clare. Numărul electronilor emişi de catod depinde de intensitatea luminoasă dorită. În cazul imaginii color, este vorba de trei tunuri (pentru cele trei culori fundamentale: roşu, verde şi albastru) care acţionează simultan asupra aceluiaşi pixel (prescurtare de la “picture element”, cel mai mic punct vizibil pe ecran).
Fasciculul de electroni baleiază ecranul pe linie de la stînga la dreapta, apoi trece la linia următoare şi aşa mai departe pînă jos, după care o ia de la capăt. O rezoluţie de 1024x768 înseamnă 1.024 de pixeli pe linie (orizontal) cu 768 de linii (vertical). O dată cu creşterea dimensiunii ecranului creşte şi lungimea tubului, deci implicit se măreşte gabaritul acestuia, întrucît este o interdependenţă între diagonala ecranului şi distanţa dintre tun şi suprafaţa acoperită cu luminofor. Un alt dezavantaj al CRT constă în faptul că este din sticlă, deci foarte fragil, iar faptul că este vidat face ca în caz de spargere să facă implozie, cioburile putînd răni persoanele aflate în apropiere.
Noi tehnologii
Creşterea de gabarit este deranjantă în special în locuinţele mici şi medii. Ce era de făcut pentru a mări totuşi dimensiunea ecranului? Noile tehnologii apărute au rezolvat şi această problemă. Un prim răspuns este apariţia ecranului PDP (Plasma Display Panel). Acesta, la dimensiuni de peste 1 m, are ca ecran o multitudine de celule umplute cu un amestec de gaze inerte (de obicei xenon şi neon) prinse între 2 folii de geam.
Amestecul este transformat sub influenţa curentului electric variabil în plasmă, care excită luminoforul şi aşa apare imaginea. Este adesea confundat cu LCD (Liquid Crystal Display), dar tehnologia diferă esenţial. Ecranele LCD reprezintă un sandwich format din 2 electrozi transparenţi, 2 filtre de polarizare ce îmbracă un strat de cristale lichide.
Imaginea se formează la apariţia unei tensiuni între cei 2 electrozi, însă explicaţia fenomenului este prea tehnică pentru a plictisi cititorul. Ultimul “răcnet” în materie îl constituie ecranele OLED (Organic Light Emitting Diode), care folosesc pentru formarea imaginii diode luminiscente cu materii organice (de obicei un polimer).
Şi acum, telecomanda
Un pas uriaş înainte l-a constituit apariţia telecomenzii. O
dată cu multitudinea de canale care au invadat eterul, apărea problema schimbării
acestora din selectorul de canale. Un semnal luminos codat dintr-un
minidispozitv şi canalul se schimbă automat, televizorul se poate stinge sau
aprinde, se poate comuta pe teletext etc. şi toate astea printr-o simplă apăsare
pe nişte butoane.
Era micro
Şi alte elemente au transformat radical televizorul. Transformarea semnalului tv din unde electromagnetice în curenţi care comandă tunul electronic în decursul timpului a utilizat o serie de componente electronice. Lămpi electronice de 20 cm înlocuite de tranzistoare şi circuite integrate au dus la o drastică scădere de gabarit. Ca generaţii avem “clasic” (lămpi), “hibrid” (lămpi şi tranzistoare), “tranzistor” (fără lămpi) şi “miriapod” (1-2 integrate).
Mini sau maxi
Dezvoltarea microelectronicii şi tehnicile noi în materie de microcipuri au creat posibilitatea executării de integrate specializate pentru aparate tv. Miniaturizarea a făcut posibilă realizarea de receptoare tv de dimensiunea unui ceas de mînă sau chiar integrarea tv în telefoane mobile. Ecranele PDP sau LCD, care din construcţie au practic numai 2 dimensiuni, se pot realiza la dimensiuni ce le pot face vizibile pe stadioane sau în alte locuri publice.
