Agripina

În uşa magaziei de lemne, în faţa unei măsuţe improvizate dintr-un tocător de zarzavat aşezat pe un scaun cu spătar din lemn arcuit, se odihneşte ghemuită Agripina, pe un scăunel improvizat şi el dintr-o buturugă.

În uşa magaziei de lemne, în faţa unei măsuţe improvizate dintr-un tocător de zarzavat aşezat pe un scaun cu spătar din lemn arcuit, se odihneşte ghemuită Agripina, pe un scăunel improvizat şi el dintr-o buturugă. Cu mîinile sub sîni, cu fustiţa trasă peste genunchi, pînă aproape de papucii care odată fuseseră nişte pantofi bărbăteşti, Agripina privea în gol, legănîndu-se uşurel. Cine ştie cît ar mai fi stat aşa dacă n-ar fi trecut o maşină prin groapa cu noroi, din dreptul curţii fără gard, şi n-ar fi împroşcat totul în jur, mai-mai s-o murdărească.

S-a trezit brusc din amorţeala care-o cuprinsese. Îşi puse în ordine, sub basmaua decolorată, părul încărunţit şi-şi trase pulovăraşul roşu, ponosit, pînă spre mijloc, îi aranjă şi mînecile scurte, peste cele ale flanelei bărbăteşti pe care o purta dedesubt, netezi şi fusta, se ridică şi se întinse. Se întinse doar pentru un metru şi jumătate, cît avea prăpădita ei de statură.

­ Cît e ceas?, o întrebă pe vecina care gătea într-o magazie mobilată mai bine ca a ei, întrucît avea lampa cu petrol aşezată pe o ladă mare de campanie.

­ Unu. Da... de ce întrebi?

­ Nu mai vine Mihai şi azi e ziua me!, răspunse Agripina cu accentul ei rusesc.

­ Iar?, zise vecina ca să se afle în treabă şi-şi văzu de-ale ei.

Agripina nu o băgă în seamă. Scoase o sticlă, de un litru, cu votcă şi trei pahare mititele. Ca o preoteasă ce urma întocmai ritualul, tacticoasă, se aşeză din nou pe scăunelul-buştean, în faţa scaunului-masă, pe care aranjă cele trei pahare: unul în faţa ei şi celelalte cîte unul în dreapta şi unul în stînga, ca şi cînd acolo ar fi fost cineva. Agripina destupă sticla şi, încet, o ridică închinînd cuiva imaginar, apoi turnă în paharul din dreapta, apoi în cel din stînga şi la urmă în cel din faţa ei. Trase aer în piept şi, cu hotărîre, înşfăcă paharul ei şi zise:

­ No... zdarova, Agripina!, şi ciocni cu fiecare pahar din faţa ei. Bău scurt, bărbăteşte, şi se scutură. Puse paharul pe scaun şi cu mîinile în poală şi privirea în gol, urmărea un vis sau poate un film, văzut numai de ea. Deodată zîmbi, reveni din vis şi puse iar votcă în paharul ei.

­ No... zdarova, tatica!, Oi, oiiii, tatica!, ciocni cu paharele, îl bău pe al său şi apoi pe cel din dreapta. Le aşeză la loc, le umplu şi urmă:

­ No... zdarova, mamica, maia mamica!, repetă ritualul şi de astă dată bău paharul său şi pe cel din stînga. Umplu golurile şi urmă:

­ No... zdarova, naşa... Rămase cu mîna ridicată, apoi se corectă: maia jizni! maia... Bău scurt din fiecare pahar şi le umplu imediat.

Vecina, care cunoştea obiceiurile Agripinei, îi zise:

­ Las-o dracu’, fato! Viaţa e viaţă şi moartea e moarte! Nu tu i-ai omorît. Şi nu-i nici vina ta că au murit chiar de ziua ta! Aşa a vrut Dumnezeu, ce vrei să mai faci după atîţia ani?!

Agripina nu-i răspunse. Nici nu putea şi nici nu voia s-o facă. Era durerea vieţii ei. Avea cîteva zile de sărbătorit cu adevărat, în viaţa ei searbădă. Serba ziua de naştere a mamei ei, a tatălui, a soţului şi atît. Ziua ei de naştere era ziua în care, la 15 ani, i-au murit amîndoi părinţii. În loc să fie o zi de sărbătoare, era o zi de doliu.

­ No... zdarova, tatica!, zbieră Agripina cu faţa plină de lacrimi, către paharul din dreapta şi-l duse la gură cu mîna tremurîndă. Bău scurt pe al său şi apoi, încet, întinse mîna către celălalt pahar, îl luă cu sfială, îl duse la buze şi bău cu înghiţituri mici, amestecînd votca cu lacrimi. Puse paharul jos, lîngă al său, îl trase şi pe celălalt mai aproape, îl luă cu aceeaşi sfială şi-l bău, le strînse laolaltă în palme şi-şi puse fruntea pe ele, plîngînd amarnic.

Cu ochii minţii revedea cumplitele imagini şi retrăia nenorocirea ce se abătuse asupra familiei sale. După ce ruşii cei roşii le luaseră casa şi gospodăria, ea şi părinţii ei, cu boccelele în căruţă, au fugit o dată cu soldaţii români care se retrăgeau.

Avea doar 15 ani cînd a trăit grozăviile războiului. Totul trecea prin faţa ochilor ei ca pe pînza unui ecran. Dar cel mai cumplit moment a fost de ziua ei, cu 30 de ani în urmă, cînd, bucuroasă că găsise urzici la o margine de pădurice, venea cu poala plină către căruţa cu boarfe şi soba de campanie a soldaţilor pe care încă trei familii de basarabeni refugiaţi îi însoţeau. Deodată, au început să tragă tunurile şi, în faţa ei, la cîţiva metri, un obuz i-a sfîrtecat pe toţi, lăsînd în locul lor o groapă şi soba de tablă prăbuşită cu picioarele în sus, pe marginea gropii. Bucăţi de carne de cal, cîrpe arse, sînge, bucăţi de oameni. Nimic n-a mai rămas ca să poată fi recunoscut. Agripina înţepenise în mijlocul poieniţei cu ochii pironiţi la soba de tablă. Nu pricepea nimic. Un soldat veni în grabă şi-o smulse din loc, apoi o tîrî după el pînă îi întîlni pe ceilalţi care se regrupau. Ea nu auzea nimic. Soldatul, un om îmbătrînit, a învelit-o cu o manta şi a ţinut-o cu el tot timpul pînă la Bucureşti. Aici i-a prins pacea.

Marin Spînu, soldatul-părinte al Agripinei, a luat-o la el acasă, la familia lui. N-o mai avea, însă, nici el. Locuise pe Calea Griviţei, undeva lîngă gară. Ai lui fuseseră bombardaţi şi muriseră. Cu Agripina de mînă, Marin Spînu s-a dus la un frate de-al său, undeva într-un sat de la marginea Bucureştiului. Acolo, i-au făcut acte, acolo a început să-şi revină, să vorbească, să ştie de ea.

Nea Marin o iubea ca pe fiica sa. Mică şi urîţică, Agripina era harnică şi foarte ascultătoare. Viaţa ei şi a lui nea Marin a început să se schimbe în bine, el era cizmar şi lucra la un atelier din Rahova. Într-o zi, acesta adusese, dintr-un sat, o femeie, în casa de paiantă pe care o construiseră toţi membrii familiei, de la frate la naş, supravieţuitori ai războiului. Marin i-a prezentat-o Agripinei şi i-a spus că, dacă se vor înţelege, o s-o ia de nevastă. Fata nu s-a mirat, nu s-a împotrivit şi nea Marin era fericit. Ioana, femeia lui, se împăca bine cu Agripina şi amîndouă umpleau viaţa lui Marin.

Trecu ceva timp şi Ioana începu să-şi facă probleme pentru că fata n-avea de nici unele, că trebuia să se mărite şi a hotărît că trebuia să-şi ia o slujbă ca s-o ajute. Fata a vrut şi ea să cîştige un ban al ei, aşa că Ioana şi Agripina s-au dus împreună şi au căpătat de lucru la nişte sere. În sere munceau zi-lumină, dar acasă totul era ca oglinda.

Nu era om mai fericit ca nea Marin. Agripina cea cu nasul borcănat, gură cărnoasă şi bondoacă începuse să înflorească, mai slăbise şi ochii albaştri ca cerul străluceau la gîndul că va putea în curînd să-şi întemeieze o familie. Nea Marin şi Ioana o ajutau să treacă peste momentele cumplite cînd, de ziua ei, cădea într-o muţenie cumplită, şi-i respectau durerea. Evitau să-i serbeze ziua după o încercare nefericită a Ioanei de a o face să renunţe, măcar a doua zi, la doliul pe care şi-l impusese.

Agripina se agăţa de aceste momente din viaţa ei, cu frica de a nu uita. I se părea, uneori, că nu merita viaţa de acum, că trebuia să fie cu ai ei, că maică-sa o trimisese intenţionat la cules de urzici. Uneori, mintea ei o lua razna şi întorcea pe toate feţele nenorocirile, începînd cu plecarea de acasă, din sat. Multe lucruri se învălmăşeau în mintea ei de copil, dar ceva o făcea să se agaţe de tot ce-şi amintea ca să nu se rupă de viaţa ei de altădată. Acum, cînd muncea, avea mai puţine momente de tristeţe şi alături de Ioana totul părea mai uşor, iar nea Marin, pe care-l iubea la fel ca pe "tatica", le făcea multe pe plac şi căuta să le facă fericite.

Într-un timp, Ioana începuse să aibă vorbe ascunse cu nea Marin. Agripina simţi că ceva nu-i în regulă şi-l întrebă:

­ Şe-i, vreţi să plec?, şi se uită în ochii lui.

­ Nu ţi-e bine, fato? Cum să pleci? Şi-i zise Ioanei:

­ Vezi, acum spune-i tu!

­ Agripina, un coleg de-al lui Marin ar vrea să te cunoască, poate că te ia de nevastă. Vrei să-l vezi?

Fata rămase împietrită. Nu se gîndise că a trecut atîta vreme şi că, gata, era timpul să se mărite. Le-a promis că o să-l vadă şi au fost mulţumiţi. Noaptea, în pat, Agripina şi-a chemat părinţii şi pe aripile gîndului i-a întîlnit şi s-a sfătuit cu ei. A făcut legămînt de moarte că toată viaţa nu-i va uita, că ei vor avea un loc de cinste la masa şi în familia ei. A stat la sfat de taină cu ei în gînd, apoi în somn şi le-a povestit toate cîte le-a întîmpinat de cînd s-au despărţit şi pînă acum. Dimineaţa s-a sculat obosită, dar cu sufletul plin de mulţumire.
După o săptămînă, vederea a avut loc la ei acasă, unde Mihai, băiat tînăr, scund şi îndesat, priceput şi foarte apreciat cizmar, a avut plăcerea s-o cunoască. Duminica următoare, au ieşit toţi patru la iarbă verde, apoi duminică de duminică, Mihai venea s-o ia la plimbare. În toamnă, a cerut-o de nevastă şi au făcut o nuntă mică, după posibilităţile lor.

Toţi au fost mulţumiţi, dar din cale-afară erau Mihai şi nea Marin. A doua zi după nuntă, Mihai era obosit şi fericit. Nea Marin era în al nouălea cer. Cînd Agripina a ieşit din casă în curte, plină de ruşine şi sfială, nea Marin i-a luat mîinile şi i le-a pupat, a luat-o după umeri, a strîns-o la piept şi i-a zis:

­ Fata tatii, n-am fost atît de fericit şi de mîndru ca acum, de cînd m-am însurat prima dată! Mulţumesc lui Dumnezeu că ai vrut să rămîi cu mine şi cu Ioana şi nu ne-ai făcut de rîs. Dacă ai tăi te-or vedea, au de ce să fie şi ei mîndri! Să dea Dumnezeu să fiţi fericiţi!  
Se întoarse către Mihai şi-i zise:

­ Dacă nu te porţi bine cu ea, te omor!

Mihai locuia cu chirie într-o cameră, la parterul unei case la curte. Proprietarul casei fusese obligat să ia chiriaşi şi mai mult de jumătate de curte fusese desfiinţată, iar în locul ei, acum, era o stradă îngustă, neasfaltată. În toată casa nu exista curent electric şi nici podele, decît în cele două camere în care locuia proprietarul, aşa că, mai bine de 20 de persoane, în şase camere, aveau doar lampă cu gaz pentru luminat şi lampă cu gaz pentru gătit. În schimb, era apă la cişmeaua din curte şi un closet mai bine făcut decît cel de la ţară. Unii, mai pricepuţi, şi-au înjghebat o magazie din scînduri, acoperită cu bucăţi de tablă sau carton asfaltat, bătut în cuie, peste care puneau şi pietroaie mari să nu le zboare vîntul. În magazie, fiecare îşi făcea mîncare, din primăvară pînă toamna tîrziu, şi adăposteau lemnele şi cărbunii pentru foc, în perioada de iarnă. Soba de tablă, pentru gătit, era minunată şi la încălzit, iarna.

Nici la nea Marin nu aveau curent electric, aşa că Agripinei nu i-a fost greu să se adapteze noii locuinţe. Era mult mai întuneric în cameră, nu avea decît o uşă şi, imediat în stînga, o fereastră cu două geamuri mici, duble. A cărat cîteva cărămizi, pietre şi beţe, pe care le-a găsit pe o stradă apropiată, lîngă un depozit de lemne, pentru a întocmi un prag în faţa uşii, ca să-şi poată lăsa papucii la intrare fără a se noroi. A văruit camera, a pus pe doi pereţi macaturi noi, pe care le primise în dar la nuntă, a aranjat patul din fier în colţ, între macaturi, au cumpărat o maşină de gătit, cu lemne, pe care ea a pus-o spre fereastră, a instalat şi o masă cu patru scaune, pe care i-o dăduse nea Marin şi, peste rogojinile cumpărate din Obor, a pus preşurile pe care le cumpărase din salariul ei. Pe peretele din dreapta, după uşă, bătuse Mihai o scîndură, cu nişte cuie ieşite în afară, peste o fîşie de macat şi aşa a făcut un cuier. O ladă mare, din scîndură nouă, făcută de naşu’, pusă de-a lungul peretelui de la cuier pînă aproape de pat, ţinea loc de şifonier şi de pat pentru un musafir de o noapte. Din ştergarul de mire a încropit două perdeluţe pentru geamuri.

Acum, casa strălucea de curăţenie şi era bine mobilată. Mihai a rugat-o să-şi schimbe serviciul undeva mai aproape şi cu un program de opt ore, ca să aibă şi ea timp de casă. Agripina s-a angajat la o fabrică de confecţii, unde lucra în schimburi. Nu se plîngea de muncă şi nici programul nu i se părea greu. Erau fericiţi şi mulţumiţi.

Nu îi neglijau nici pe nea Marin şi Ioana, pe care-i vizitau de cîte ori puteau, dacă aceştia nu veneau pe la ei.

După un timp, Agripina îi propuse lui Mihai să strîngă ceva bani să aibă de o casă a lor. Visa la o casă a ei, o casă cu condiţii de bloc, aşa cum aveau unele colege ale ei. Mihai a fost de acord, ba, mai mult, a făcut cerere la serviciu pentru a primi un apartament. A stat pe lista cu apartamente mulţi ani, după care a fost mutat pe lista cu garsoniere. Agripina nu i-a dăruit un copil şi asta i-a schimbat prioritatea. Condiţii proaste de locuit avea, dar... n-avea copii. Ce era să facă? Aştepta şi, din cînd în cînd, spera că va veni clipa cînd va primi şi el mult-rîvnita garsonieră.

Agripina nu-l mai întreba "cum e coda na doma" şi nici nu mai vorbea de cum o să-şi aranjeze ea casa. Dar continua să cotizeze la CAR ca să poată să facă împrumut cînd o primi "minunea".

Anii treceau, copiii se lăsau aşteptaţi, casa la fel, vizitele la nea Marin şi Ioana erau regulate, dar durerea din sufletul Agripinei nu se înmuia. Sărbătorile din viaţa ei erau umbrite de nenorocirile din copilărie. Mihai se obişnuise cu necazul ăsta şi în ziua cînd era o "sărbătoare", căuta să vină devreme acasă. "Serba" şi el, cu restul de votcă rămas de la petrecerea Agripinei, cînd ajungea înaintea lui acasă sau ea era de noapte.

Astăzi, Mihai întîrzia nepermis de mult şi Agripina era în prima zi de concediu, aşa că a început "petrecerea" devreme.

Pe la ora trei îşi făcu apariţia şi Mihai. Intră în casă şi găsi pe masă marele castron plin cu sarmale, strachina cu smîntînă, colţunaşi reci, o farfurie, plină-ochi, cu borş de sfeclă, iar pe sobă, olicica cu restul de borş. Îşi lăsă servieta ponosită şi veni în grabă la magazie:

­ Agripina, Agripina, fato!!!, uite, uite ce-am aici!!..., o striga cu glas sugrumat de emoţie.

Agripina era în aceeaşi poziţie, ghemuită peste paharele goale, cu faţa umflată de alcool şi plîns, cu basmaua trasă şi ea peste pahare. Mihai o ridică cu greu, îi şterse cu palma lacrimile de pe obraji, îi potrivi basmaua, îi frecă duios semnele din frunte rămase de la paharele pe care se sprijinise, căutîndu-i privirea tulbure şi-i zise fericit, pupînd-o cu foc, pe buzele umflate:

­ Uite, fata tatii, uite, ţi-am adus casa! Casa, Agripino! Ne-a dat garsoniera. O să avem baie şi bucătărie, şi aragaz… Mergem mîine să cumpărăm şi mobilă! Azi,... vezi,... mamica şi tatica nu ne-au uitat, au zis că trebuie să fii fericită...! Auzi?..., tatica, a zis... Uite,... casa!, şi-i îndesa în faţă repartiţia pentru o garsonieră la bloc.

Agripina privea cu ochi tulburi peticul de hîrtie şi încerca să se ţină pe picioare. Mihai îşi băgă hîrtia în buzunar, luă sticla aproape goală şi o sprijini pe Agripina pînă în casă. Aici, o aşeză pe pat, îi dădu basmaua jos, o înveli şi trase un gît de votcă. Se urcă şi el în pat, lîngă ea, aşa, îmbrăcat cum era. O luă de după gît şi începu să-i cînte un cîntecel inventat de el, care avea darul de a o împăca pe Agripina, atunci cînd era în momente grele. Acum însă, cîntecelul avea versuri noi:

­ Agripina, fata mică, / Nu mai plînge de tătică!/ Agripina, fata mică, / Are o casă mititică!/ Agripina, fata mică, / Nu mai plînge de mămică! / Agripina, fata mică, / Are o casă mititică!, o legăna Mihai şi din cînd în cînd gusta tacticos, cîte puţin, din votcă şi pleca cu gîndul aiurea.  

A doua zi, Agripina refăcută, plină de elan, s-a avîntat în vîrtejul grijilor pentru noua casă. Cu bluza albă ca laptele, fusta la modă, din tergal gri, şi cu părul albit strîns la spate, într-un coc mic, arăta ca îmbrăcată de sărbătoare. Dar cum altfel?! După 20 de ani, avea să aibă casa ei!

Cînd totul a fost gata, Agripina şi-a luat adio de la toţi şi cînd s-a suit în camionul hîrbuit, alături de nea Marin, care-i ajuta la mutat, i-a strigat vecinei:

­ Bucurie am acum, tot de la mamica şi tatica! Acum... mare bucurie! Nu uita Agripina! Budite zdarovî!