Alo, aterizeaza nepotica!

E mare zarva in bucataria bunicii. Vreo patru femei, de toate varstele, robotesc, de parca s-ar pregati bucatele pentru nunta. Sarmalute in foi de vita si varza murata, marunte cat degetul; ardei umpluti - ca inca mai e vremea lor - si printre ei cate un gogosar aprins, ce-si imprastie gustul iute in cratita; si ciorba, ciorba de cocos - cum mai canta el dis-de-dimineata, saracul, bucuros sa vesteasca suirea soarelui pe cer! - clocoteste pe plita si de sub capacul pus intr-o parte, ca o palarie pe crestetul unui om vesel, s-aude un cantec, dar altfel de cantec... Daca privesti la ce se intampla acolo, prin ochiul de geam cu cercevele albastre nu poti sa nu te intrebi care sa fie cauza unei atari vanzoleli...?
Dar de asculti vorba lor, a femeilor cu maini pricepute, o sa afli si asta: Vine Alina!

Alina e verisoara mea. A plecat acum 5 ani in Belgia. De atunci a mai fost o data acasa, dar nu a avut vreme sa treaca si prin satul bunicii. Acum o sa stea mai mult timp, asa ca pentru cateva zile va zabovi si in curtea unde ne-am petrecut amandoua vacantele. Despre noi, romanii, se poate spune aproape orice, insa nu ni se poate reprosa faptul ca nu suntem primitori. Si cu strainii, daramite cu ai nostri, cei plecati prin strainataturi! De fiecare data cand ne viziteaza cineva incercam sa-i facem sederea cat mai placuta, sa-i oferim tot ce avem noi mai bun. Uite, asa si acum!

Fireste, dintre toti cei din ograda, cea mai mare bucurie o traieste bunica. Dar parca alaturi de noi o asteapta intreg satul cu locurile incantatoare si cu oamenii minunati care traiesc aici. Cum o fi acolo, pe unde traieste ea acum? Ne-o fi uitat? O fi uitat anii petrecuti aici? Erau intrebari pe care ni le puneam cu totii. Si abia asteptam raspunsurile ei... Desi, ceva-ceva parca mai stiam noi din scrisori: "Dragii nostri" - ne scria ea, incluzandu-l in acesti "nostri" si pe sotul ei, Jean-Claude, belgian - "pe aici nu e ca pe la noi. Lumea e linistita si indestulata, dar parca oamenii nu au timp unii de altii". Si daca tot l-am pomenit pe Jean-Claude, atunci ar trebui sa marturisesc ca eu - si nu numai eu - ardeam de nerabdare sa-l vad pe omul care ne-o "furase" pe draga noastra verisoara.

Cand masina lor opreste la poarta, iesim cu totii sa o intampinam, pana si animalele curtii. Motanul cel batran - singurul destul de varstnic incat sa-si mai aduca aminte de ea - se si lipeste de picioarele ei, asteptand parca o mangaiere. O gasca leseasca, foarte curioasa, incepe sa-i ciupeasca varful incaltarilor sotului Alinei - o fi vrand sa stie ce gust are pielea belgiana?!

Si dupa zecile de minute de imbratisari si sarutari, si minunari - Doamne, da’ ce frumoasa te-ai facut, fata bunichii! - ne asezam, fireste, la masa. Spun "fireste", caci unde s-a mai pomenit sa-ti vina omul in musafirlac si sa nu-l imbii cu ceva de-ale gurii, si sa nu-l omenesti cu vin bun, de buturuga, ori cu o tuica de pruna... "Mmmm!" - atat mai reusesc si Jean-Claude, si Alina sa spuna la toate bunatatile care au umplut masa.

Bineinteles ca vedeta acestei zile este... cozonacul dumnezeiesc al bunicii! De multe ori ne facea dupa mari rugaminti, insa acum nu mai fusese nevoie sa fie rugata, era deja o sarbatoare. Verisoara mea se intorsese acasa, iar noi voiam sa simta din nou ca aici, in satul de unde a plecat acum cinci ani, o asteptam cu mult dor, cu multa caldura. Si valului urias de simpatie si de dragoste, Alina nu stie sa-i raspunda decat cu aceste cuvinte de uimire: "Nu v-ati schimbat deloc, parca totul a ramas la fel. Cred ca aici timpul s-a oprit in loc! Acolo suntem mult prea straini si prea singuri ca sa ne mai intereseze asa ceva. Acum, aici, alaturi de voi, simt atata liniste si caldura, incat la plecare o sa va cer sa-mi dati linistea si caldura asta sa le duc si in Belgia", ne marturiseste ea, iar ochii ii sclipesc. Apoi ne lauda cat de gospodine suntem, ca am facut atatea bucate, care mai de care mai gustoase. "Imi lipsesc multe lucruri de aici, imi lipsesc satul, oamenii, locurile astea unice si atat de linistite, de calde, insa nimic nu se compara cu mancarea romaneasca", mai zice Alina. Pentru ea, plecata de atata timp de acasa, lucrurile aveau o alta conotatie: sarmaua din farfurie nu era doar o sarma, o felie de cozonac reprezenta mai mult de atat. Era suflet, era caldura, era bucuria de a fi iar acasa, alaturi de noi...

Jean-Claude, chiar daca nu intelege mai nimic din sporovaiala noastra fericita, simte ca Alinei ii e bine si rade si el cu toata gura. Asa a si cucerit-o pe bunica, iar ea ii tot pune dinainte cate o felie din gustosul ei cozonac.

VEDETA ZILEI E COZONACUL DUMNEZEIESC AL BUNICII

Povestea cozonacului

Azi, bunica a fost cea mai fericita, cozonacul facut de ea a fost la mare pret. Feliile rumene si pufoase, umplutura obtinuta din cacao, nuci si stafide pareau sa ne fascineze pe toti. Pentru prima data, desi mancasem de atatia ani, mi se parea cu adevarat bun. Alina e fascinata cel mai mult de povestea cozonacului. "Cred ca e multa truda pana cand ajungem sa avem bunatatea asta pe farfurie. Cum il prepari, bunico?" "Pai, se amesteca un kg de faina cu 10 oua si cu 500 gr zahar. Vezi sa bati albusurile separat, cu jumatate din cantitatea de zahar, iar restul zaharului sa il topesti in galbenusuri. Mai pui si jumatate de cana de lapte. Dar vezi sa fie caldut! Si un pachet de unt topit. Drojdia se dizolva si ea cu putin lapte caldut, se presara faina si se lasa pana incepe fermentarea. Amesteci totul si framanti, spalandu-ti din cand in cand mainile cu ulei, sa se desprinda aluatul. Se lasa la dospit trei ore. Pentru umplutura e nevoie de stafide, nuci pisate marunt si multa cacao. Nucile se oparesc si ele cu putin lapte. Poti sa adaugi si o ciocolata rasa si doua linguri de unt. Apoi se intinde coca, se pune umplutura, se ruleaza si se asaza in formele unse cu ulei. Se baga la cuptor si se lasa aproximativ o ora si jumatate, la foc iute primele zece minute, apoi la foc potrivit. Se scoate si se incearca cu un pai, pentru a verifica daca este copt bine. Daca pe pai mai ramane coca este semn ca nu s-a facut inca. Il mai lasati la cuptor. Aceasta este reteta pe care o folosesc eu si pe care mi-as dori sa o folositi si voi atunci cand n-o sa mai fiu eu", ne mai zice bunica, emotionata.