Amar de dragoste

Combinatiile de gusturi, de parfumuri si de nuante sunt astazi mai la moda decat oricand. Si cu cat mai ciudate, cu atat mai bine. Iar tendinta aceasta catre experiment este cu atat mai vizibila in arta, si in teatru mai mult decat in oricare alta parte. Pe linia aceasta se pare ca a fost construit si spectacolul "De trei ori Dragoste" al Teatrului "Nottara", avand la baza trei piese total diferite, primele doua "Vant de toamna" si "Libertate pentru o noapte" apartinand teatrului japonez, Nô si respectiv Kyogen, iar cea de-a treia, "Play" a lui S. Beckett, un text modern, care reuseste sa transforme o poveste bulevardiera, am putea spune, eternul triunghi conjugal, intr-o drama profunda a umanitatii, ducand-o pana in zona absurdului. Firul care uneste cele trei povesti este... iubirea. Privita din trei unghiuri total diferite.

In prima parte Raluca Gheorghiu in rolul Hannei convinge numai pe jumatate. Atat actorul, cat si spectatorul care apartin unui alt spatiu cultural vor fi incapabili sa decodeze pana la capat mesajul unui astfel de text. Metaforele, miscarile, culorile, gusturile, sunetele, atmosfera sunt insuficient conturate. In cel de-al doilea text, fiind vorba de o comedie, Emil Hossu, Diana Lupescu si Gabriel Rauta reusesc sa transgreseze mai usor asa-zisele bariere ale civilizatiilor. De data asta nu mai este vorba de suferinta profunda a unei femei torturate de duhul iubirii si ratacind "ca o frunza in vant", ci de o femeie voluntara, dominatoare, "sotia" prin excelenta, care atunci cand se simte inselata gaseste un mod de a se consola. Diana Lupescu reuseste sa afle cheia potrivita acestui personaj, nevasta "iubitoare", "blanda" si atat de grijulie, incat nu poate sa-si lase sotul nici macar sa mediteze o noapte, ca se si infatiseaza dornica sa-i ofere o gustare.

Trecerea catre textul lui Beckett pare aproape de neconceput si totusi, de la suferinta profunda din teatrul Nô, la comicul situatiei din piesa Kyogen, saltul firesc nu se poate face decat catre zona teatrului absurd. Un incredibil exercitiu de actorie.

Emil Hossu, Diana Lupescu si Raluca Gheorghiu reusesc sa tina nervii spectatorului incordati la maximum timp de 40 de minute. Fara gand, fara respiratie, toate povestile de iubire de pana atunci se amesteca si se dizolva in acest inchizitoriu final, regizoarea Ulrike Döpfer reusind astfel uluitoarea performanta de a da impresia de unitate. Amalgamul de gusturi atat de diferite creeaza in final senzatia ca mai amar ca dragostea nimic nu e.

"In teatrul Nô bratului care se deplaseaza i se adauga maneca ce amplifica gestul. Costumul acorda actorului o dimensiune teatrala" George Banu -critic teatral

INGREDIENT: TEMPERA

Cele mai vechi urme ale unei exprimari artistice elaborate pot fi estimate ca datand din perioada culturii paleolitice, acum 30.000-10.000 de ani. Cunoscute astazi sub numele de picturi rupestre, aceste vestigii se afla pe peretii pesterilor din anumite zone din nordul Africii si din Europa, dar cele mai cunoscute sunt cele din Franta (pestera Lascaux) si Spania (pestera Altamira). Ferite intr-o oarecare masura de intemperii, acestea reprezinta, astazi, pentru multi dintre turisti o incantare a nervului optic. "Vaca rosie" - Lascaux Executate cu degetul sau cu daltita, cu penelul din fibra de scoarta sau cu trestia, imaginile rupestre infatiseaza scene de vanatoare, dansuri rituale, dar cel mai adesea animale izolate. Abordate intr-o maniera de-a dreptul fascinanta, pictura rupestra ne poate surprinde si printr-o maniera picturala mai mult decat moderna. Lucru usor de observat chiar in imaginea pe care o reproducem. Daca in civilizatia paleolitica vaca era pictata pe peretii din interiorul pesterilor, lucrul acesta era justificat de consumarea unui ritual necesar inainte de sacrificarea animalului. Ceva mai tarziu, la vechii egipteni, simbolul vacii avea menirea de a furniza caldura trupurilor mumificate. In spatiul indian aceasta, pur si simplu atinge atributul de animal sacru… (Viorica Romascu)