Vreme de câteva sute de ani, frumoasa şi delicata insulă Amouliani din golful Athosului a aparţinut republicii monahale. Metoc al Mănăstirii Vatopedu, administrată de doi călugări, insula adăpostea câteva arsanale (depozite) şi servea ca un fel de „popas între două lumi”, căci dincolo de ea, pe cel de-al doilea braţ al Peninsulei Halkidiki, începea teritoriul mirenilor. Tot aici călugării creşteau oi şi capre (se ştie că la Athos nu este permisă nici măcar prezenţa animalelor de parte femeiască), păstorii greci angajaţi făcând brânza necesară pentru cuhnia monahilor din Vatopedu. Se mai producea pe Amouliani ulei de măsline şi tsipouro (un fel de ouzo din tescovină). Însă viaţa era, în general, foarte grea şi nu din cauza restricţiilor religioase, cât pentru că insula nu are sursă proprie de apă.
Amouliani avea să iasă din proprietatea Athosului în anul 1925, fiind dată spre folosinţă unui grup de câteva sute de greci nevoiţi să părăsească Asia Minor în urma acordului de schimb de populaţie între Grecia şi Turcia. Originari din micul arhipelag Propontis – Galleme, Passalimani şi Skoupia – situat în faţa Constantinopolelui, părinţii şi bunicii locuitorilor de acum din Amouliani au fost aşezaţi mai întâi pe o insulă din apropiere de Atena. Atinşi însă de o epidemie, ei au fost nevoiţi să îşi caute un alt refugiu. Şi l-au găsit pe Amouliani... Unul dintre refugiaţi a fost tatăl lui Tsaknis Panagiotis. Pe atunci, doar un copil. Foarte curând, ca mulţi alţi tineri din Amouliani, avea să fie atras de mirajul Americii. Când a prins ceva cheag, s-a întors pe insulă doar cât să-şi ia cea mai frumoasă fată de nevastă. Copiii i s-au născut în America. Dar nu acela avea să le fie căminul, ci tot încântătoarea insulă din golful Athosului (cea mai mică insulă locuită din Egee). Când am pus noi piciorul pe Amouliani, Tsaknis Panagiotis devenise deja, în ciuda tinereţii sale, liderul antreprenorilor locali. De aproape două decenii (cândva inospitalieră), insula este una dintre cele mai relaxante destinaţii turistice din zonă. Feribotul de la Tripiti are astăzi cursă regulată, la un ceas ori două. Distanţa e parcursă în doar 20 de minute.
Oamenii au uitat timpurile în care vopsiseră în alb o stâncă uriaşă de pe continent, pe care o acopereau cu o pânză neagră atunci când voiau să îşi anunţe vecinii că au nevoie de o barcă. Au uitat şi de vremea când nu aveau nici curent electric, nici telefon, iar scrisorile făceau săptămâni întregi ca să ajungă în America. La Sun Rise, hotelul lui Tsaknis Panagiotis, n-a uitat însă nimeni reţetele vechi. Precum cea de „Papoutsakis”, pe care mama tinerei noastre gazde se grăbeşte să o pregătească pentru noi. Intrăm şi noi în bucătărie, urmărind-o gătind. Jumătăţile de vânătă seamănă cu nişte pantofiori de copil. „Papoutsakis” chiar asta înseamnă. Sunt umplute cu un amestec din carne de vită, ceapă, usturoi, roşii, condimente. „După ce călesc ingredientele pentru umplutură, le pun într-o strecurătoare, să se scurgă. Apoi umplu vinetele, adaug sos de roşii şi ulei de măsine şi le dau la cuptor.” Aflăm că reţeta are şi variante cu cartofi sau dovlecei. Promitem să ne reîntoarcem cândva, pentru a încerca şi alte bucate locale, mai ales mâncărurile de peşte, despre care se spune că aici se fac mai gustoase ca oriunde în altă parte în Elada!