Aur pentru mancare

O legenda greceasca il pomeneste pe Crocus, un tanar foarte frumos, care obisnuia sa se joace cu discul cu Mercur, mesagerul zeilor. Unul dintre aceste discuri l-a lovit pe Crocus in cap, omorandu-l. Pe locul unde a curs sangele tanarului au inflorit branduse, cunoscute si sub numele de flori de sofranel. De altfel, denumirea din limba latina a acestei plante - "crocus sativus" - face trimitere la legenda mentionata.

O alta etimologie este cuvantul de origine araba "assfar", care se traduce prin "galben", culoarea sofranului. In alimentatie, se foloseste, drept condiment sau colorant alimentar, floarea uscata si pisata. Exista si o varietate a acesteia - sofranul vargat sau "crocus variegatus" - cu flori albe sau albastrii si bulbi comestibili.

Planta este perena si varietatea folosita drept condiment foarte rar creste in mod salbatic. Europenii cultiva sofran inca din secolul al XII-lea. Din secolul al XIV-lea pana in secolul al XX-lea, centrul international pentru cultivarea sofranului a fost tinutul Essex din Marea Britanie. Deoarece cere conditii deosebite de dezvoltare, sofranul nu poate fi cultivat oriunde. Din aceasta cauza este considerat a fi unul dintre cele mai scumpe condimente. De-a lungul timpului, pretul sau exagerat de mare a facut ca sofranul sa fie asociat cu puterea si bogatia, atribuindu-i-se semnificatii ritualice. Cei din clasele mai instarite foloseau acest condiment pentru calitatile lui afrodisiace, iar grecii erau mai incantati de faptul ca le poate colora mancarurile decat de aroma pe care o emana. Nu era numai un condiment, ci si o vopsea utilizata pentru colorarea imbracamintii clerului si al celor care faceau parte din casa regala. In Evul Mediu, femeile il foloseau pentru a-si vopsi parul. Pentru ca avea mai multe intrebuintari, sofranul a fost printre primele mirodenii comercializate. In secolul al X-lea, spaniolii au cumparat sofran in cantitati foarte mari, fiind impresionati de calitatile lui.