De-a oamenii mari

Copiii pun la cale prima aventura in lumea celor mari, imitand "Caloianul". Pentru a chema ploaia, se lasa pe rau in jos, o papusa din lut.

Sa scoatem din dulap papusile, sa luam cu noi trusa de doctor, ca sigur i se face rau vreuneia dintre ele, "serviciul" cu farfurioare, canute, furculite, lingurite si cutitase din plastic, merinde pentru drum, si sa pornim... O paturica, poate si un scaunel, si sa ne amenajam casuta. Hainutele pentru papusi sa nu cumva sa le uitam si nici uneltele de croitorie, ca le stim doar cat sunt de cochete. Mereu vor cate o rochita noua.

Undeva, intr-un coltisor din casa ori in curte la bunici ascunsi prin cine stie ce ungher, ca sa nu ne deranjeze nimeni, inventam la nesfarsit jocuri. Poate pentru ca nu aveam calculatorul cu "minunatele" lui lumi virtuale. Poate pentru ca noua ne placea sa ne jucam cu papusile. Si cate "experimente" nu sufereau bietele de ele. De la injectiile administrate atunci cand "se imbolnaveau" si pana la primele noastre incercari intr-ale bucatariei...

Anii au trecut. Si ne-am facut cu totii oameni mari. Acum nu ne mai jucam cu papusile. Avem treburi importante, temele, scoala, notele, si apoi vacanta mare...

CALOIANUL. Un sat oarecare, undeva in lunca Argesului. De-abia acum locurile incep sa prinda contur, sa capete nume si personalitate. Eram vreo sase cu totii. Patru fete si doi baieti. Am pus la cale ceva senzational. Una dintre fete ne-a povestit intr-o zi despre un obicei numit Caloianul, o chestie serioasa pentru oameni mari. Auzise de la bunica ei ca odata, demult, cand se intampla sa nu ploua, oamenii faceau o papusa din lut careia ii dadeau drumul pe rau in jos, iar asta chema ploaia. Ceva in genul "Caramida noua, da Doamne sa ploua", dar mult mai serios. Era vorba tot de o papusa, ca in anii de demult, numai ca simteam noi ca la mijloc e un mister. Argesul nu se afla departe, era chiar unde se termina ulita, si intr-o clipa ne-am hotarat sa mergem pana la capat... Era prima noastra aventura in lumea celor mari.

INFRUPTARE. Toata povestea asta a Caloianului trebuia sa se incheie cu o masa uriasa. La care noi ne-am gandit sa-i poftim pe toti "oamenii mari" de pe ulita. Aproape ca am si uitat de Caloian in febra pregatirilor. Dar a fost o masa ca-n povesti. O bucata de mamaliga ramasa de seara, o bucata de branza adusa de una dintre fete, care a reusit sa gaseasca prin bucataria bunicii si o jumatate de pui fript, si o cana cu lapte batut, cateva oua luate direct din cuibar, pe care am reusit cu greu sa le prajim la mine acasa, intr-un moment in care nu era nimeni prin preajma (prajit e un fel de-a spune, pentru ca de ulei am uitat). Un borcan cu muraturi, ceapa verde din gradina, cateva rosii, cativa castraveciori, una peste alta am reusit sa pregatim cea mai gustoasa salata din cate se puteau face. Am asezat masa in curte la noi, (undeva in pod am gasit o masuta joasa si rotunda pe care intindea bunica foile de taitei) am scos vechile tacamuri de la serviciul pentru papusi, pentru ca cele "imprumutate" de prin bucatariile bunicilor s-au dovedit a fi insuficiente pentru cati oaspeti invitaseram noi, si apoi am trecut la fapte. Am poftit pe toata lumea la masa...
Si povestea nu s-a sfarsit.

OSPATUL PAPUSILOR

Si ce sosuri minunate faceam pe-atunci. Cu o lingura de faina si o rosie imprumutata de-acasa din frigider reuseam sa preparam adevarate festinuri. Cu o frunzulita de leustean si un castravecior murat adus de prin cine stie ce borcan uitat de mama in camara incropeam o salata nemaipomenita. Papusile pot depune marturie si astazi.