Gavril Patru - Totul trece prin stomac

"Eu sunt convins ca as fi putut face orice meserie din lume. Doar bucatar n-as fi putut sa fiu", imi taie elanul de la inceput actorul Gavril Patru. Dau sa musc momeala, dar ma dezmeticesc repede, scot lupa si o privesc mai atent. Ceva nu miroase bine aici. De fapt, ca sa fiu mai exact, ceva miroase chiar prea bine, iar mirosul asta imi pare mie ca vine chiar din bucatarie, udata cu firicele subtiri de abur aromat.

AMINTIRI. "Nu crezi?", pluseaza el si se asaza intre mine si usa intredeschisa a cuhniei. E mai inalt decat mine, ceea ce imi ucide pe data peisajul. "Pai, abia prin anul intai de facultate am inceput eu sa aflu, de nevoie, cam cum e sa gatesti. Desi, a gati e cam mult spus", continua ca si cum n-ar mai fi nimic de adaugat si ma conduce in sufrageria plina cu carti. Eram sigur! Vrea sa-mi ia ochii, ca sa uit de bucatarie! Si eu care venisem mai tarziu, stiind ca are repetitie. Se vede treaba ca reusise intre timp sa si pregateasca ceva! Acum intrebarile mele cu, de ce, cat, cum si cand n-o sa mai fie decat teorie. Detest asta!

"Bucataria mea era pe atunci un resou improvizat facut dintr-o caramida de BCA. Pe plita intindeam felii de paine si pe ele puse de toate, ca-n studentie. Acasa, la parinti, nu prea intram eu prin bucatarie. Asa ca, daca ar fi sa ma gandesc, nu cand am gatit eu prima data, ci, mai mult, care ar fi prima mea amintire din bucatarie, sigur asta ar fi. De altfel, cred ca explicatia e simpla. In primul rand, nu cred ca sunt un gurmand. Alte lucruri in afara de mancare inseamna mult mai mult pentru mine. In al doilea rand, n-am vrut nici o data sa impresionez pe cineva din punctul asta de vedere. De fapt, am mai gatit eu, dar cine a mancat nu mi-a spus daca ii place sau nu. I-o fi fost jena!", glumeste si rade cand ma vede cum arunc priviri piezise usii de la bucatarie, care se intrezareste de pe fotoliul pe care am fost insistent invitat sa ma asez. "Nici macar o femeie nu am incercat sa impresionez cu asta, desi se poarta. Pana la urma e un cliseu, iar eu la clisee... mai greu", continua sa zambeasca cu subinteles.

"Ceea ce vreau sa spun de fapt e ca nici macar o gazda buna nu cred ca sunt. Nu-mi place sa primesc musafiri, dar nici sa fiu musafir. In afara de familie si cativa prieteni cu adevarat apropiati, nu prea imi calca multa lume pragul. E si mai comod asa. Prietenii si familia stiu unde e baia, unde e bucataria, unde tin telecomanda de la televizor si se descurca fiecare. Scuza-ma un pic!", zice si ma lasa cu ochii prinsi intre cartile din biblioteca. Fals! L-am lasat special sa plece! Asa ca incalec bine pe pofta mea de mancare si intru dupa el in bucatarie tropaind (si ghiortaind!) mai ceva ca Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, in Sfanta Sofia!

RETETA MAMEI. "Acum, in ultimii ani, am trecut de faza cu omleta si cartofii prajiti, am inceput sa ma mai pricep la cate o supa, mai ales daca e femeia iubita acasa", spune parca putin incurcat ca-l vad la cratita. Ce-i drept, nu-mi imaginam. Nu stiu daca sa zambesc sau sa-mi enervez si mai tare pofta de mancare cu paharelul de tuica pregatit pentru mine pe masa. Aleg a doua varianta. (De parca ar mira pe cineva!). "Daca nu, exista telefon", spune zambind si da deoparte capacul oalei corpolente. Un zid de aburi se pune intre noi. "Iar ciorba asta de tarhon sau, cum i se zice pe la noi, de tarca, e preferata mea. Reteta o stiu de la mama." Dau sa spun ceva, dar imi ia vorba repede. "Si nu ma intreba daca o sun cand gatesc, ca nu-ti spun!" Instinctiv ma uit dupa telefon. Ce-i drept, e la locul lui. Alaturi un text. Il rasfoiesc fara sa cer voie.

PROIECTE. "Repet intr-o piesa poloneza, «A patra sora», de Januzs Glowacki, in regia lui Alexandru Colpacci, o piesa pe care in momentul de fata n-o inteleg prea bine. Dar sper ca macar cu o saptamana inainte de premiera sa pricep si eu ce trebuie sa fac acolo!", imi explica pe data ce e cu foile pline de notatii in creion. "In plus, astept un film, o coproductie. Turnajul trebuie sa inceapa curand, iar noi, romanii, suntem cu partea tehnica, cu caii, cum se spune. Dar imi place sa ma consider actor de teatru si sper sa si raman, pentru ca filmele romanesti sunt inca, mai mult sau mai putin, cum se faceau dupa Revolutie, adica se arunca cu gunoi in Romania si in tot ce se intampla aici. La noi pana si povestile de iubire sunt gri. Si Caranfil arunca cu gunoi, dar macar o face cu sensibilitate si poezie. Altii doar cu vulgaritate. Si e tragic, pentru ca nici macar regizorii generatiilor de varsta mea nu se gandesc decat cum sa ajunga la un festival. Iar acolo evident ca un film, cu cat e mai exotic, cu atat mai mult impresioneaza strainii si aduce bani. Totul, pana si arta, trece prin burta! «Cum, dom’le? Chiar se intampla chestiile astea undeva in Europa?» Si atunci iau un premiu mai mult sau mai putin important. Dar spectatorii nostri? Cred ca e vorba de o lipsa de imaginatie! Iar la noi lipsa de imaginatie au din pacate tocmai artistii. Vorbesc de lumea teatrului si a filmului, ca poporul asta geme de imaginatie. Asa ca probabil astia or avea acasa cand stau singuri, ca nu prea se misca mare lucru. Ori le e frica sa scoata la lumina ideile care li se vantura prin cap, ori vor musai sa impresioneze. Problema e ca si atunci o fac cu lucruri in care nu cred! Vorbim de un Nicolaescu sau de altii din generatia veche ca nu dau o sansa tinerilor. Ba da! Dar, pana la urma, acesti tineri nu reusesc sa aduca nici macar atat public cat inca mai aduc ei in salile de cinema, in conditiile in care, calitativ vorbind, e cale lunga de la un film ca «Osanda» pana la ce mai lucreaza Nicolaescu acum!

Ce sa spun? Cand se va trezi un regizor sa mai arate si lucruri frumoase, cred ca voi fi atat de batran, ca voi putea sa joc doar ce joaca Ernest Maftei sau Colea Rautu."

Mancati, mancati! L’hôspitalite roumaine, ca sa zic asa!

"Totul trece prin burta. Un tanar care isi doreste gloria de actor isi da seama ca aceasta trece si se pune problema supravietuirii. La noi ramai cu idealul. Din o suta de actori absolventi, nici zece nu apuca sa joace. Ceilalti ajung sufleori, regizori de culise, jurnalisti. E trist" - Gavril Patru, actor

ZEAMA (CIORBA) DE TARHON

Pentru un pranz in familie avem nevoie de doua legaturi de tarhon, un ciolan afumat, doi-trei morcovi, o ceapa, 3-4 cartofi, un ou, o lingura cu faina, patru linguri cu smantana, otet, sare. Se umple o oala cu apa si se fierbe ciolanul taiat bucatele. Pana sa fie gata, se taie morcovii, cartofii si ceapa in patru si se lasa la fiert. Intre timp, batem un ou impreuna cu o lingura cu faina, patru cu smantana, cateva linguri cu zeama din ciorba si adaugam in oala. Lasam sa dea intr-un clocot, apoi o luam de pe foc. O acrim cu otet dupa gust si adaugam sare. Se pune tarhonul tocat si acoperim.

MARKETING VS ARTA

"Meseria noastra se adreseaza spectatorilor. Nu poate fiecare sa se salveze pe sine ca artist in detrimentul publicului. Premiile pe care le iei ar trebui sa fie menite sa-ti aduca popularitate si siguranta profesionala, nu contracte de sponsorizare pentru urmatorul film. Publicul, acum, cred ca a fost lasat la voia intamplarii, a fenomenelor gen Vacanta Mare sau a sitcom-urilor mai mult sau mai putin artistice. Arta e acum marketing! Asa ca, ori devii de neinteles pentru publicul larg si gonesti dupa premii, ori faci lucruri suta la suta comerciale. Amandoua caile sunt paguboase pentru un artist. Inainte, la zece filme comuniste, mai aparea un «Prin cenusa imperiului». Azi cate filme bune se fac? Unuia care vrea sa dea la actorie i-as spune sa-si faca intai un venit din altceva daca n-are o familie care sa-l intretina. Pentru ca arta in Romania a devenit un hobby costisitor si, nu de putine ori, chiar pagubos."