"Încet la cotitură"

Din direcţia Sucevei, intră în Botoşani şuşaua Agaftonului. În zilele de târg, ţăranii veneau cu darurile pământului şi ale hărniciei. Căruţe lungi cu cai bolovănoşi, din părţile Bucovinei, încărcate gospodăreşte cu scânduri, grinzi şi draniţă se strecurau spre obor, unde se făcea târgul. Vindeau lemnul fasonat şi pe banii luaţi cumpărau cereale.

Botoşaniul era renumit prin morile lui. Popuşoiul ciocantin era galben ca aurul şi la mare preţ. Grâul era căutat în toată Europa.

În zi de târg, oborul era în sărbătoare. Cămăşile albe, curate ale ţăranilor, fotele înflorate ale femeilor, hârjoana copiilor, adălmaşurile din crâşme, totul, totul îţi umplea sufletul de frumos şi de sărbătoare.

Din părţile Suliţei şi Dracşaniului veneau căruţe înalte cu coviltir, pline cu peşte care, tăvălit prin făină de popuşoi şi prăjit la tigaie şi dat prin mujdei, alături de mămăliguţa caldă, te făcea să arunci cu căciula-n câini.

Femei curate şi vrednice vindeau caş de oaie şi brânză de burduf, smântână şi brânză de vaci.

Bucovinenii mai veneau cu ciubere şi putinele, cu brânză de munte frământată pentru iarnă. Mai veneau cu păstrăvi şi lipani afumaţi, în coajă de brad.

Crâşmele miroseau de la o poştă a pastramă de gâscă şi fleici mânjite cu usturoi. Vinurile gustoase erau băute în răcoarea umbrarelor de viţă şi lăutarii alunecau cu ochii în lacrimi printre mese, cântându-ţi de inimă albastră. Ţăranii cu chimirele burduşite de bani se cinsteau bucuroşi de câştigul avut.

Pe seară, când adălmaşul era băut şi câştigul strâns cu grijă, se urcau în căruţe şi plecau spre satele lor îndepărtate. La îndemână îşi ţineau toporul pentru că treceau prin codrul de la Baisa şi mai erau haidăi care ieşeau la drumul mare, la jaf. Iarna, toporul era folosit şi împotriva haitelor flămânde de lupi. Când erau geruri mari, lupii se încumetau şi intrau în marginea mahalalei noastre. Cu toate astea, noi, copiii, cu săniile, forfecam toate dealurile. Totul era un râs şi un chiot. După o zi de sanie cădeam în somn ca butucii. În casă era cald şi pace. Ne era bine. Nu era bogăţie ca în alte case, dar ne gospodăream chibzuit şi aveam de toate. Banul era cântărit cu grijă.

Mâncarea, în cea mai mare parte, o scoteam din grădină. Aveam vacă cu lapte, găini, curci, raţe, porci. Rareori dădeam bani. Mama avea o cutie de tablă în care umbla numai ea. De acolo se scoteau banii de pâine, de gaz, untdelemn sau din când în când câte o bucată de carne cu rasol pentru borşuri. Şi cu toate că duceam o viaţă modestă, cine se nimerea la ora mesei era omenit cum se cuvine.

Mămăliga se făcea în fiecare zi. Seara, laptele se fierbea în ceaunul cu coaja mămăligii în el. Ce gust! Tot în ceaun se pregătea tochitura după ce se tăia porcul. Alături trona mămăliga, strachina cu brânză frământată şi o oală cu harbuji muraţi. Faţa de masă mirosea a levănţică şi peste toate trona bunăstarea sufletească a întregii familii.

Când tata se mai încurca la un pahar cu prietenii şi venea mai târziu, noi, copiii, tăbăram pe el şi îi scoteam din buzunarele paltonului trei-patru scrumbii afumate pe care le înveleam în ziar şi le puneam pe cărbunii din sobă. Mămăliguţa aburea pe masă, apoi bucăţelele de scrumbie dulci de sărate ce erau alunecau pe gât ca la potop. Apa din fântână era rece şi gustoasă şi beam ca înecaţii. Alteori venea cu şuncă de Praga de la Poţudec şi cu covrigi calzi de la Ionescu. Sau pastramă de gâscă de la "Calul Bălan", crâşmă nemaipomenită cu un grataragiu evreu de 170 de kile.

Botoşaniul era renumit pentru crâşmele lui. Vinuri gustoase aduse din podgorii priceput gospodărite. Chiar şi în crâşmele jegoase, unde beau birjarii, găseai specialităţi de grătar de ţi se topeau în gură. Era una aşezată în răspântia de la Podul de Piatră pe care scria numai atât: "Încet la cotitură". Patronul se numea Ghiţă Bucurie. Crâşmar iscusit. Toată lumea bună a oraşului se perinda prin locanta lui. Pe tejghea avea întruna platouri cu felii de ridiche neagră stropită cu ulei de răsărită şi sare şi piper. Alt platou cu ţâri trecuţi pe plită în sos de ulei şi oţet, iar peste ei cernut mărar. Alt platou cu măsline. Îţi beai băutura în picioare şi te serveai singur. Vinul se servea cu sfertul. Ficăciori de pasăre la tigaie. Fleici subţirele frecate cu căţelul de usturoi. Fripturi de porc şi de vacă. Piftii de curcan limpezi ca şi cristalul. Ghiudemuri şi pastramă de vacă neagră ca funinginea. Cafele aburinde în ceşcuţe cu faianţa subţire ca foaia de ceapă. Telemeaua, roşiile şi ardeii iuţi te îmbiau la petrecere!

Pitite prin mahalaua barierelor se proţăpeau crâşmele omului sărac. De regulă erau ţinute de evrei. Pe lângă crâşmă aveai şi articole de băcănie. Puteai lua pe datorie, plătind la leafă. Mai toate aveau umbrare şi mese pitite la răcoare. Vin la butoi şi lăutari îndrăciţi. La noi în mahala erau două cârciumi, una aproape de casă, ţinută de Moş Leizer, iar cealaltă de Moş Şafir. Leizer era om cult, inginer chimist, umbla mereu cu lavalieră şi era prietenul meu cel cu bomboane. Uneori venea pe la noi, îşi lua un scaun cu spătar şi se ducea cu o carte în grădină să citească.

Erau vremuri liniştite. Relaţiile dintre oameni erau paşnice şi respectuoase. Primăvara, când natura îşi pune rochia de mireasă, e o plăcere să te uiţi în curţile oamenilor. Femeile văruiesc, copiii greblează şi dau foc frunzelor, copacii sunt daţi cu var, iar bărbaţii cu hârleţul în mână fac primele straturi. E o plăcere să vezi hărnicia şi priceperea lor. Cărările uşor zvântate te poartă pe sub bolţi de floare. Oamenii în haine cârpite, dar curate trebăluiesc până se lasă seara. Copilul de mic e pus la treabă, nimeni nu stă. Viaţa te învaţă să fii lacom de muncă. Dintotdeauna am avut o aplecare sufletească pentru omul simplu şi harnic. Dintotdeauna mi-au plăcut casele unde pâinea era respectată. Casele în care tot ce aducea un bine vieţii era respectat.

De la o zi la alta, de la oră la oră, viaţa se mişcă uluitor de repede şi de surprinzător. Omul înoată în ea trecând din val în val, crezând că va ajuge la mal. Că va avea ceva solid sub picioare.


Poale-n brâu
Ingrediente: 500 g făină, 50 g zahăr, 15 g drojdie, 3 ouă, 500 ml lapte, 50 g unt (pentru uns), 200 g unt, sare. Pentru umplutură: 500 g brânză de burduf, două ouă.

Preparare: Drojdia se desface într-o căniţă cu puţină apă călduţă, se amestecă cu o lingură de făină şi o linguriţă de zahăr şi se lasă să crească cam o jumătate de oră. Se separă gălbenuşurile de albuşuri. Restul de făină cu drojdia, laptele călduţ, gălbenuşurile, sarea şi zahărul se frământă un sfert de oră, se adaugă untul călduţ câte puţin. Se lasă să crească acoperit, 1-2 ore. Brânza se freacă cu ouăle. Aluatul crescut se taie bucăţi. Se unge o tavă cu unt, se întinde fiecare bucată de aluat, cam de un deget grosime, se umplu cu câte o lingură de brânză. Se ridică "poalele" aluatului peste brânză şi se lipesc, se lasă să respire o jumătate de oră. Se ung bine cu albuş şi se dau la cuptor pentru o jumătate de oră.


Sos de nuci cu usturoi
Ingrediente: 200 g nuci, o felie de pâine neagră, două ceşcuţe de ulei, 40 ml oţet, 6 căţei de usturoi, sare (după gust), un vârf de cuţit de pulbere de cimbrişor sau de salvie.

Preparare: Usturoiul curăţat, spălat şi pisat se amestecă bine cu nucile măcinate şi cu pâinea muiată. Apa, oţetul şi uleiul, precum şi celelalte ingrediente se adaugă ulterior. În loc de apă, se poate folosi suc de roşii, vara, iar în timpul iernii, bulion subţiat cu apă. Se poate servi alături de somn, nisetru, şalău sau raci.