Muzică la umbra unei cetăţi medievale

Mi-a solicitat ceva condiţie fizică şi mi-a crescut adrenalina timpul în care am tot încercat să-l prind la “colţ” pe Adrian (Puiu) Ivaniţchi, organizatorul artistic al Festivalului ProEtnica. La cît era de ocupat, nu e nici de mirare. Important e că într-un final am reuşit.

Mi-a solicitat ceva condiţie fizică şi mi-a crescut adrenalina timpul în care am tot încercat să-l prind la “colţ” pe Adrian (Puiu) Ivaniţchi, organizatorul artistic al Festivalului ProEtnica. La cît era de ocupat, nu e nici de mirare. Important e că într-un final am reuşit.

Tradiţii şi etnii

Ţin să precizez că, în momentul în care am formulat o întrebare şi m-am referit la dumnealui ca la directorul artistic, mi-a spus: “Sînt unul dintre componenţii echipei de organizare a Festivalului ProEtnica”. Un om deosebit, serios spre grav, uşor încruntat, dar, paradoxal, cu un dezvoltat simţ al umorului. O persoană cu care este foarte plăcut să stai la un pahar de vorbă, fie că spui o glumă sau discuţi despre un subiect extrem de serios, cum este ediţia 2008 a Festivalului ProEtnica. “De la bun început trebuie spus că acest festival este organizat de Asociaţia Centrul Educaţional Interetnic pentru Tineret Sighişoara şi, bineînţeles, de o echipă nu prea numeroasă, dar unită şi eficientă, condusă de Volker Reiter, directorul nostru executiv şi totodată iniţiatorul acestui centru, alături de: Ofelia Constantin, Luminiţa Tuli, Anda Ivaniţchi, Neli Cozocea şi de mine, dar şi de cîţiva colaboratori de nădejde. Pentru Sighişoara, şi chiar pentru România, ProEtnica a fost o noutate şi poate o surpriză în 2001, dar a devenit tradiţie acum, după a opta ediţie. Chiar dacă municipiul Sighişoara era un spaţiu al interculturalităţii şi al multilingvismului de secole, nu era perceput decît ca o cetate medievală, care după 1990 are şi un festival medieval. A fost nevoie de ProEtnica pentru ca Sighişoara, în particular, şi România, în general, să afle de marea bogăţie spirituală a comunităţilor etnice şi de rolul lor în societatea românească.” Am punctat apoi subiectele “tradiţii” şi “etnii”, concepte ale evenimentului la care am fost fost găzduiţi. “Tradiţia este un concept la care participă în principal doi oameni. Unul este păstrătorul şi transmiţătorul, iar celălalt e receptorul. Dacă ieşim din planul teoretic în cel al vieţii adevărate, tradiţiile pot fi păstrate doar în comunităţi etnice închegate şi, din fericire, în România există o structură clară în acest sens. Ne-am bucurat că în fiecare an la festival au participat şi grupuri de tineri, unii chiar copii, care vor duce mai departe dansurile, portul şi cîntecele etniei lor. Am convingerea că aceste tradiţii, inclusiv cele culinare, nu vor dispărea niciodată.”

Un gurmand rafinat

Subliniez şi eu: cu siguranţă tradiţiile culinare nu vor dispărea niciodată. Cum să uite maghiarul de propriul papricaş, neamţul de al lui şniţel, turcul de baclava, rusul de ale lui blinii? Aşa cum în spaţiul cultural n-au cum să uite românul de căluşarul lui, rusul de Katiuşa, grecul de sirtaki... Este imposibil! Deci, pînă la urmă, ce a fost prima oară? Oul sau găina? Pardon.... mandolina sau furculiţa? Oare din prea mult cîntat li s-o fi făcut foame oamenilor şi au început să vîneze? S-au gîndit ei că după o cină copioasă ar mai merge ceva... adică un cîntec bun? Cum-necum, am vrut să ştim pe ce loc şi în ce ordine se situează  muzica şi savoarea gastronomică în viaţa lui Puiu Ivaniţchi. “De mic am fost obişnuit cu mîncăruri bucovinene şi bulgăreşti, mama mea fiind o extraordinară bucătăreasă, cu tradiţie pentru aceste zone, apoi, născut fiind la Sighişoara, m-am obişnuit cu mîncarea ardelenească, inclusiv cu supele de cireşe şi agrişe, iar mai nou apreciez mîncarea exotică, turcă, arabă sau chineză. Pînă la urmă, pot fi socotit un gurmand, adică mănînc orice, dar în cantităţi mici, chiar dacă fotografia mă poate contrazice. În ceea ce priveşte muzica, eu cred că în jurul lumii mele e doar muzică şi poezie. Deşi cînt de peste 45 de ani, nu mă consider un profesionist, mai degrabă fac parte dintre cei ce duc folkul mai departe. Cînt cu bucurie oricînd şi oricui, pînă la urmă e şi muzica viaţa mea, mai ales cea de auditor al cîntecelor anilor ’60, ’70. Mai am o dorinţă, un album personal pînă la sfîrşitul anului. Sper să se împlinească.”

Cum ar putea îndrăzni visul să nu se împlinească? Cu toate că este foarte ocupat, printre altele, şi cu implicarea în proiectul MELT (Migraţia în Europa şi Tradiţiile Locale), Puiu Ivaniţchi are sufletul foarte tînăr şi muzica în sînge. Aşadar, ne vedem cînd va fi lansat albumul! Sperăm curînd...

Un altfel de biftec

Reţeta de suflet a domnului Puiu Ivaniţchi este biftecul tartar. “Fac un biftec foarte bun, special!” Drept pentru care ne-a preparat... o ciorbă de tarhon cu coaste de porc afumate! Ne-am amuzat teribil la prepararea mîncării. Muream de curiozitate să văd cum este biftecul (n-am mîncat carne crudă niciodată) şi mă gîndeam acum… să încerc. Va mai trebui să aştept, pentru că “voiam să mă asigur că o să mănînci şi tu şi că nu te uiţi la mîncare…” Deci am mîncat… o ciorbă grozavă şi mult mai accesibilă mie. Nu am regretat “biftecul”!

Ciorbă de tarhon cu coaste

Ingrediente: 800 g coaste afumate (sau o bucată de ciolan afumat, de mărime mijlocie, ceea ce ar schimba şi numele mîncării în “ciorbă de tarhon cu ciolan”), doi morcovi, doi cartofi, o ţelină mică, un ardei gras, 150-180 g orez, oţet, tarhon, 300 g smîntînă.
Preparare: Se pune carnea la fiert într-o oală de 10 litri, se ia spuma şi se lasă la clocotit pînă este pe jumătate fiartă (să intre destul de uşor furculiţa în carne). Se adaugă zarzavaturile întregi şi se lasă 45-50 minute la fiert, împreună cu carnea. Cînd sînt fierte, zarzavaturile se scot din oală cu strecurătoarea şi se adaugă orezul, care se lasă la fiert 20-25 de minute. Se adaugă smîntîna, tarhonul (nu prea mult, ca să nu fie amară ciorba) şi oţetul, după gust. Se mai pune sare dacă e nevoie.