Reteta de suflet

 

 

 

Exista un moment cu totul special in an cand, parca, nuntile - ca si frunzele toamnei - intra intr-o rotire fara sfarsit. Fara sfarsit am spus? Nu, nu fara sfarsit. Un punct terminus exista. E ziua de Lasatul Secului pentru Postul Craciunului, ultima din an in care tinerii mai pot primi dinaintea altarului taina cea sfanta a cununiei. Dar pana la aceasta borna a timpului, pana la acest perete de sticla, dincolo de care lumina se filtreaza, se purifica, cateva zile mai sunt dezlegate pentru nuntile cele de poveste…  

Si parca sunt mai frumoase nuntirile acestea decat cele din primavara de floare, ori decat cununiile soarelui de vara… Infrigurate, miresele pasesc printre dumitritele cu obraji rosii, spre usa bisericii, strangandu-si usor umerii si intrebandu-se de ce, dincolo de uriasa lumina a dragostei, undeva, in afundul inimii, simt o tresarire, ca si cum s-ar teme de un viitor prea putin cunoscut.  

Sunt insa si alte fiinte preocupate de intamplarea aceasta cu totul speciala. La tara, femeile casei pornesc cu zile inainte pregatirea meselor imbelsugate pentru nuntasi. Soacra cea mare, in casele careia se vor intinde toate ale nuntii, isi asuma rolul de dirijor al unei orchestre deosebite. Din cuhnii se aude strania melodie a oalelor aflate pe foc… N-am sa descriu acum bucatele traditionale. Nici vreo reteta de tort sa nu va asteptati sa va dau. Dar, de undeva, dintr-un sat ratacit printre podgorii, va aduc dinainte o friptura delicioasa, impanata cu struguri. Fel de mancare la fel de straniu ca si lumina acelui mijloc de noiembrie cand doi tineri - mult prea tineri, poate - si-au strans mainile si destinele.  

Friptura cu pricina, aflata de la Nea Aurel - caci printre atatea femei cu maini de aur se gasi si un barbat cunoscator intr-ale chitibusurilor cuhniilor - ma uimise din prima clipa. Fiindca mult prea banala garnitura de orez (cu nuci insa, caci, dupa cum se stie, nucii cresc cu mare drag prin viile cele vechi, de coasta) avea sa fie insotita de minunatia (ori… ciudatenia) asta care numai unui podgorean putea sa-i dea prin minte. Ganditi-va si dumneavoastra: un cotlet de porc, impanat dintru bun inceput cu stafide, boabe uriese de strugure - taiate pe jumatate, sa-si lase mustul in carne - , jumatati de arpagic si catei de usturoi. Si asa, impodobita, tare bine mai mergea cu vinul rosu - de buturuga - abia asprit, usor si fraged la prima inghititura, si tot mai vesel pe masura ce cursul nuntii inainta catre zorii zilei… Ziua cea de inceput a postului…  

 

Intrarea in post Zilele mijlocului de noiembrie sunt incarcate de semnificatii pe care, din pacate, viata citadina tot mai acerba le-a facut de multa vreme uitate. Cateva franturi mai razbat, cum este aceasta mult pomenita Lasata a Secului (ori Lasatul Secului). Si poate nici asta nu ar fi supravietuit, de n-ar fi fost prilej de mese imbelsugate si veselire, cumva asemanatoare cu acea veselire dionisiaca, orgiastica, a anticilor. Astazi, in cel de-al treilea mileniu de crestinism, prima semnificatie acceptata este aceea a unui "ramas bun" de la "dulcile pacate ale pantecelui", inainte de intrarea intr-un post (nu doar de carne, ci si de rele deprinderi) izbavitor pentru trup si spirit. Ramasite ale unor obiceiuri precrestine, mesele acestea sunt insotite si de alte celebrari si ritualuri pagane, menite sa alunge sau sa imbune spiritele rele. Ori, oferindu-le resturile ospatului nocturn, sa-si apropie pasarile cerului - ele insele simboluri ale sufletelor libere. Se spune ca ritualul avea si o incarcatura divinatorie: dupa cate pasari veneau sa se infrupte din resturile de mancare se putea prezice bogatia holdelor si indestularea anului ce urma… Dar si ce alte mesaje nestiute poarta cu ele inaripatele venite la ospat? Sfantul Francisc de Asissi, cel care vorbea cu pasarile, va fi stiind, la vremea lui, ce vesti aduceau acestea oamenilor. Dar astazi, cata grija mai avem de ofrande aduse divinitatii? Si poate pragul acesta al "intrarii in post" e necesar, inca…