Rostul Postului cel Mare

A fost odată ca niciodată o femeie care avea patru feciori. Femeia rămăsese văduvă şi îşi creştea singură copiii. Pe rând, fiecare dintre ei şi-a ales calea în viaţă, după cum i-a fost talentul şi dorinţa. Doar cel mic rămăsese pe lângă casa mamei lui. Încă de când era mititel îşi însoţea mama la cumpărături şi stătea pe lângă ea, atunci când gătea, şi devenea din ce în ce mai bine pregătit în ale bucătăriei.

Într-o seară, pe când erau gata de culcare şi se răcoreau puţin pe banca din faţa curţii, apăru pe uliţă un bătrân călugăr, ostenit şi flămând. Băiatul şi femeia îl iscodiră şi aflară că vine de foarte departe şi că are drum lung de făcut. Înduioşaţi de smerenia bătrânului, l-au poftit în casă. Băiatul a sărit numaidecât, i-a pus un lighean cu apă caldă să se spele şi l-a ajutat să se dezbrace şi apoi să se şteargă. I-a adus cămaşă şi izmene curate. Picioarele bătrânului erau pline de răni căpătate de la încălţările rupte. Băiatul i le-a spălat şi apoi, cu mare grijă, i le-a uns cu o alifie făcută de mama lui.

După ce l-au ajutat să-şi cureţe trupul ostenit şi şubrezit de vreme, l-au îmbiat să mănânce. I-au pus pe masă ce aveau mai bun: o pulpă de pui fript, o farfurie cu ciorbă de cartofi, pâine şi o cană cu vin. Bătrânul a luat doar farfuria cu ciorbă de cartofi şi pâinea, spre uimirea celor doi. Şi-a făcut cruce, a murmurat o rugăciune şi a început să mănânce. S-a închinat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru toată ziua aceea şi s-a întins pe patul curat în care l-au poftit să doarmă. Femeia i-a spălat hainele şi le-a pus la uscat pe cuptorul sobei, i-a aruncat obielele rupte şi i-a pus lângă pat o pereche de papuci.

A doua zi, în zori, băiatul s-a sculat şi s-a dus direct la patul călugărului. Spre uimirea lui, patul era gata făcut, iar bătrânul se afla afară, pe prispa casei, unde-şi spunea rugăciunea. Spălat, hrănit şi odihnit, bătrânul arăta mult mai bine, doar picioarele îi erau înfăşurate, în papuci. Băiatul nu l-a deranjat de la rugăciune şi s-a dus să-şi ajute mama la tocmitul mesei.

Femeia a pregătit masa ca pentru oaspeţi: ouă fierte, brânză, unt, lapte proaspăt, pâine şi ceai din plante. Toţi s-au aşezat la masă şi, spre uimirea lor, bătrânul a ales doar pâine şi ceai. După ce au mâncat, băiatul îl întrebă de ce alesese doar ceaiul şi pâinea. Bătrânul călugăr îl întrebă dacă ştie cine-i Domnul Iisus Hristos, apoi încet, pe rând, începu a-i lămuri toate neînţelesurile.

PATRUZECIMEA
Curând ajunse şi la Postul cel Mare şi-i spuse că cele 40 de zile sunt zilele în care tot creştinul se pregăteşte sufleteşte pentru sărbătoarea Învierii Mântuitorului şi că acest lucru se face printr-o hrană fără carne, untură, ouă, lapte, brânză, băutură şi peşte. Că poţi mânca toate legumele şi poţi bea toate ceaiurile, fără oprelişte. Iar în anumite zile, sorocite, poţi mânca peşte, brânză şi poţi bea vin. Dar lucrul cel mai important este ca în tot acest timp să fii un om generos, răbdător şi plin de înţelegere cu toţi cei din jur, să-ţi iubeşti casa şi familia.

Femeia auzise şi ea povestea bătrânului şi îşi aminti că şi părinţii ei se purtau asemenea lui, numai că ea, în lupta cu nevoile vieţii, uitase cerinţele credinţei. Îl rugă pe călugăr să-i pună pe hârtie regulile uitate ca de acum înainte să le respecte şi ei. Bătrânul mai rămase la ei până i se vindecară rănile şi în acest timp viaţa mamei şi a fiului ei se schimbă complet. 

Nici că plecă bătrânul că se treziră la poartă cu doi bărbaţi şi o femeie, lihniţi de foame. Băiatul şi mama sa îi poftiră în casă, îi ajutară să se spele şi le puseră masa. Oaspeţii primiră, uimiţi de omenia lor, şi mâncară pe săturate bucate făcute numai din legume, dar deosebit de gustoase şi foarte bine alăturate, după cum îi învăţase călugărul. Ciorba de linte era minunată. Ghiveciul servit la masă era bine tocmit de sare, piper şi usturoi, astfel încât îndrăzniră să mai ceară câte o porţie. Iar după masă, le oferise câte o bucată de prăjitură cu bulion şi o cană de apă proaspătă care-i încântară. La plecare, oaspeţii le lăsară banii pentru mâncarea şi omenia lor, întocmai ca la un mare han.

Cu banii primiţi, mama şi fiul au mai cumpărat legume, condimente şi ceaiuri pentru ca să poată face faţă fără zgârcenie dacă va mai veni cineva. Nici nu aranjară în cămară legumele că la poartă au apărut alţi călători osteniţi şi înfometaţi. Şi de această dată, cei doi s-au descurcat de minune. Şi au fost răsplătiţi pe măsură.

Treptat au devenit atât de cunoscuţi încât au fost nevoiţi să mai angajeze câţiva oameni care să se ocupe de călători şi să construiască o casă mai mare, cu mai multe camere unde să-i găzduiască. Băiatul începuse a găti şi devenise specialist în arta de a face mâncăruri de post foarte gustoase. Salatele, ciorbele, supele, legumele umplute cu orez erau nespus de bune şi aromate întocmai cât să nu le uiţi gustul. Era un maestru al mâncărurilor din fasole. Ciorba, iahnia, dar mai ales fasolea bătută bine şi dreasă de usturoi, cu guler gros de ceapă înroşită de bulion şi praf, tocmai cât trebuie, de piper era fala băiatului.

Cu banii obţinuţi au organizat bine gospodăria. Curăţenia şi mâncarea cea proaspătă şi gustoasă au dus faima noului han. Hangiul avea tot timpul muşterii pe care-i trata cu mult respect. Pe unii care erau bolnavi îi ajuta să se întremeze sau chiar se vindecau mâncând legume şi bând ceaiurile preparate de el. Oamenii lui au construit trepte până în vârful dealului, din spatele casei, pentru ca cei care doreau să se retragă la ceai să ajungă mai uşor la umbra copacilor, să se poată bucura de minunata privelişte.

Într-o seară, hangiul se duse pe deal să-şi bea şi el ceaiul. Soarele apusese şi cerul se întunecase lăsând să se vadă stelele. Din vale se auzea un murmur uşor şi din hornul de la bucătărie de ridica un fum de lemne. Un vânt uşor a atins cu o pală obrazul hangiului şi-i aduse mirosuri deosebite de mâncăruri şi diafane parfumuri de plante din ceaiurile servite la mese. O linişte, o pace cuprinse sufletul hangiului care-şi aminti de bătrânul călugăr şi de sfaturile sale. Cu voce înceată, cu sufletul plin de evlavie, hangiul începu o rugăciune şi apoi şopti toate sfaturile călugărului. Vântul adia uşurel şi lua cu el vorbele şi pacea din sufletul hangiului, purtându-le aiurea prin lume.

Se spune că, de aceea, seara, când te întorci acasă şi pe drum îţi aduce vântul un miros de mâncare bine condimentată sau de prăjitură proaspăt scoasă din cuptor, ori de oţet fiert pentru gogoşari, sau de peşte fript şi chiar de ceai de muşeţel fierbinte, de undeva, din adâncul sufletului te cuprinde o căldură, o bunătate şi o dorinţă aprigă de a ajunge în pacea şi căldura familiei tale. De vină e vântul care plimbă fuiorul de miresme furat de la hangiul cel priceput şi bun la suflet, învăţăcelul călugărului care i-a împărtăşit rostul Postului cel Mare.