Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După Lăsata Secului de brânză, popa Alexandru pornea prin sat cu botezul, dar şi să-i înştiinţeze pe săteni că, de duminica următoare, începe Postul cel Mare, Postul Paştilor. Aşa că, dis-de-dimineaţă îl puse pe jar pe Fănel, tânărul diacon, nepot al defunctului preot, să nu tărăgăneze slujba pentru că aveau drum lung şi zi grea.
După Lăsata Secului de brânză, popa Alexandru pornea prin sat cu botezul, dar şi să-i înştiinţeze pe săteni că, de duminica următoare, începe Postul cel Mare, Postul Paştilor. Aşa că, dis-de-dimineaţă îl puse pe jar pe Fănel, tânărul diacon, nepot al defunctului preot, să nu tărăgăneze slujba pentru că aveau drum lung şi zi grea. Alexandru, popă tânăr, numai ce împlinise 33 de ani, cu studii şi ceva experienţă la oraş, a venit în satul natal al preotesei, de dragul unui căsoi mare şi pământ pe măsură, lăsat moştenire de bunica acesteia. Popa şi-a făcut repede socoteala şi s-au mutat în casa moştenită şi a ocupat postul vacant, în urma decesului fostului preot, unchiul nevestei lui.
Zona de păstorit
Satul nu era prea mare, ia, acolo, vreo 200 de case, înşirate pe trei dealuri, sat vecin cu cel în care se născuse el. Oamenii erau harnici şi buni creştini, aşa că nu avea de ce se plânge. Toate rânduielile erau respectate, cu mici excepţii care erau sancţionate la fix prin postul de radio “Şanţ” şi lua atitudine promptă, alături de poliţist şi primar, după caz. Obiceiul locului era ca reprezentanţii de seamă ai satului să participe la absolut toate problemele şi mai ales scandalurile şi bătăile iscate. Popa Alexandru cunoştea bine aceste cerinţe şi se bucura în sinea lui că satul nu era aproape de vreo şosea, întrucât mulţi dintre enoriaşii săi aveau o chemare ciudată de a se culca în drum, morţi de beţi. În rest, viaţa la sat era normală şi cu mult mai îndestulată decât cea de la oraş, după cum munceai şi câmpul. Toată suflarea trebuia să întâmpine sărbătorile aşa cum se cuvine şi se puneau pe treabă. În fiecare gospodărie se făcea curăţenie, în aşa fel ca de Florii toate să strălucească. Timp era berechet.
Citește pe Antena3.ro
Fiul satului
Popa era iubit de săteni şi pentru că era un “băiet” bun, un soţ iubitor şi tată a trei copii frumuşei. Îşi respecta socrii şi vecinii, dar mai ales era un bun şi corect om de afaceri. Însoţit de Fănel, prin sat, din casă în casă, popa rezolva multe dintre problemele de afaceri şi mai o vorbă scurtă, mai o vorbă lungă, după cum se cerea, şi multe dintre conflictele de familie ale unora se rezolvau ca prin minune.
În dimineaţa cu pricina popa Alexandru îl zori pe Fănel, ca să poată termina măcar o jumătate din traseul ce-l aveau de făcut, dar mai ales dorea din tot sufletul să scape de vizita ce trebuia s-o facă mătuşii Smaranda, singura lui rudă de sânge din sat. Mătuşa Smaranda era persoana pe care popa nu o putea suferi. Era uscătura din pădure. Îi făcea neamul de râs. Puturoasă, rea, beţivă, clevetitoare şi, după cum spun rudele, rea de muscă şi acum la bătrâneţe, avea toate defectele posibile. Cu limba slobodă, nu rata nici un moment ca să-i zică măscări, ori de câte ori era în sutană, hlizindu-se de încurcătura în care-l punea, ca o satană.
La atac!
Cu Dumnezeu înainte, porniră şi până pe la amiază ajunseră la curtea Smarandei. Popa ridică sârma care ţinea parul porţii şi cu Fănel după el, intră în curte. În potecă îi veni în întâmpinare Florica, fata Smarandei, care locuia la oraş. Uimit, Alexandru o iscodi şi află că a venit să o ajute pe mamă-sa la curăţenie, pentru că e bătrână şi nu mai are putere. În sufletul lui Alexandru încolţi un licăr de speranţă, un semn, dar se ruşină rapid, înghesuindu-l cât mai adânc. Florica pupă crucea, se lăsă stropită cu agheasmă şi îl însoţi până la intrarea în casă, unde popa rămase uimit cât de curate şi de ordonate erau toate cele. În camerele văruite poaspăt mirosea a vopsea, a pecie şi a iarbă mare. Preşurile erau curate, podelele şi bârnele tavanelor erau proaspăt vopsite. Perdele noi atârnau făloase la ferestre. Îi era pentru prima oară drag să stropească prin casă cu agheasmă.
– Aşa, aşa, stropeşte popo, c-ai făcut tu curat!, se auzi vocea “satanei” Smaranda, în spatele lui Fănel, care tresări de să verse vasul şi nimic mai mult.
Alexandru, încurajat de zâmbetul Floricăi, continuă şi trecu mai departe, fără s-o bage în seamă. Făcu drumul pe la acareturi, aşa cum îi cerea Smaranda de fiecare dată şi se întoarse către bucătărie, unde veni s-o miluiască şi pe ea. Aici, pe o masă se aflau două castroane mari, pline ochi cu fasole bătută, cu miros puternic de usturoi şi multă ceapă prăjită deasupra, ba şi prăjituri de post. O surprinse pe Smaranda care amesteca de zor o mămăligă, într-un tuci. Cu o faţă palidă şi gânditoare, Smaranda nu mai era aceeaşi făptură pusă pe glume proaste. Alexandru îi zise vorbele sfinte şi îi întinse crucea spre a o săruta. Smaranda o sărută repede şi pupă rapid şi mâna popii, lucru pe care ea nu-l mai făcuse până atunci. Fănel cântă pe nas şi rămase în prag uimit.
– Ce mai faci mătuşă?, întrebă Alexandru curajos.
– Ia, cu… curăţenia ce ne omorâm, părinte! Şi acu’ ar fi bine să stai cu noi la masă, că tot veni şi Florica. Ptiuuu! Mânca-te-ar porcii! Aici erai?, zise Smaranda în timp ce scotea, ridicând cu făcăleţul, din tuciul cu mămăligă, spălătorul de vase pe care nu-l găsea. Popa se uita fascinat la spălătorul cu mălai pe el, pe care femeia îl pusese pe marginea sobei. Smaranda se întoarse către el şi începu să chicotească arătându-şi gura ştirbă.
Fănel ţâşni pe uşă urmat de popă şi, fără să mai salute, ieşiră pe uliţă. Popa îşi făcu semnul crucii şi respiră uşurat. Din nou gândul acela păcătos încercă să iasă la suprafaţă. Un licăr de speranţă, poate la anul… Eee..., Doamne fereşte!…
Alt semn
Trecură mai departe, peste pârâiaşul care despărţea două dealuri şi curând au ajuns la Simion, un om harnic, ce muncise prin alte ţări şi adusese acasă o mulţime de bani, după spusele unora. Simion îşi făcuse o casă nouă şi o dotase cu tot ce era modern şi tot ce aducea un ajutor în gospodăria unui om harnic şi pus pe treabă. Nevasta lui Simion, după întoarcerea bărbatului, începu a se purta urât cu vecinele. Se fudulea cu noua ei gospodărie. Asta nu era nimic, dar la “Radio Şanţ” se spunea că nevasta lui Simion ar avea o boală ciudată, că o apucă aşa şi nişte zbierete.
Fănel întinse mâna, trase ivărul de la poartă şi strigă cu putere pe Simion. Nu răspunse nimeni şi puse ivărul la loc. Hotărâră să înceapă a doua zi de la Simion. Trecând pe lângă gard, aproape de livada lui Manole, Fănel rămase pironit locului, holbându-se peste gard. Popa, la fel. Nevasta lui Simion se trata de boala ciudată cu Florea al cârciumarului!
Popa Alexandru îşi luă ochii de la ei, îl luă pe Fănel şi plecară închinându-se. Situaţia era ridicolă, iar încurcătura popii şi mai mare. Se zbătea în el râsul bărbatului tânăr şi în acelaşi timp trebuia să aibă o atitudine sobră faţă de Fănel, care uitase de cele sfinte şi râdea cît îl ţinea gura. Deodată popa îşi aduse aminte de mătuşa Smaranda. Da, asta era! Era un semn! Se bucurase la gândul că ar putea scăpa de ea, într-un anume fel, dar… iată că îi lăsa pe cap o altă… poate mai rea, mai… Ducă-se pe pustii!
– Fănele tată, nu mai râde, că… mâine o luăm de la capăt!, îi zise popa Alexandru parcă mai vioi, cu gândul la nevasta ce-l aştepta acasă.
