Tocanita pe pirostrii

Dragii mei, a venit vremea sa va mai scot din casa. De data asta o sa va duc la cules de ciuperci. Poate va intrebati ce mi-a venit. Ei bine, am poftit asa de tare la o mancarica de ciupercute, ca n-am rezistat tentatiei de a le culege chiar eu. M-am autoinvitat (stiu ca nu-i frumos, dar, cum va spuneam, muream dupa o portie aburinda de tocanita) la o nepoata care sta la tara. Si nu putea sa o refuze pe biata matusa, mai ales ca i-am promis ca, dupa ce le culeg, o sa fac tocanita intr-un ceaun, in curte. Nici nu stiti ce gust are fiarta la foc de lemne! Noi, cei mai in varsta, am avut norocul de tot felul de mancaruri gatite in natura. Ne strangeau pe toti in curte si puneau masa acolo. Cata bucurie era pe noi sa putem manca sub cerul liber, chiar daca ne bazaiau mustele... Dar sa lasam melancolia si sa revenim la culesul de ciuperci. Nu m-am dus singura la padure, ca mi-e urat. L-am luat pe baiatul nepoata-mii si am pornit-o impreuna pe cararuie. Pana la pranz (ca am plecat cu noaptea-n cap) am umplut deja un cos cu bureti. Ei, si ce mancare am facut! M-am luptat singura cu ceaunul, am tocat, am taiat toate ingredientele si am pus tocanita de ciuperci la foc. Copiii se invarteau in jurul meu ca niste titirezi. Nu mai aveau rabdare sa vada si ei cum este sa mananci din bucate facute in curte. Si vecinii se uitau cu ochii cat cepele peste gard, ca acum la tara lumea are bucatarie de vara. Nu mai pune nimeni ceaunul pe pirostrii sa faca mancare. E adevarat ca te chinui si sa gatesti si sa speli apoi toate vasele. Dar ce savoare! Ce aroma! Eee, dar asa este cu tinerele gospodine. Nu stiu ele prin ce am trecut noi, "astia batranii". Si uita ca fara sacrificiu nu obtii nimic veritabil. (Matusa Elvira)