Tudor Gheorghe - Refugiul cel mai bland

Un sediu de banca, intr-o casa veche, superb renovata. Deasupra stucaturii, pictura veche straluceste din nou. Alaturi, in curte, un foisor din lemn. Nici beton, nici sticla. Nicaieri. Neobisnuit. Se vede ca nu sunt in Bucuresti. Alt aer. Dincolo de coama strazii opintite in panta, promenada. Daca pana aici m-am cam grabit, acum slabesc pasul. O olteanca... Doua oltence... Frumos... oras. Plec ochii in pavelele crapate de soarele Craiovei. Plimbare-plimbare, da’ io am venit aici cu treaba. "Nu va suparati, caut strada...", as vrea, ce-i drept, tare mult sa-mi incerc sarmul. "Nu ma supar, cautati-o", mi-e teama ca mi se va raspunde ca-n bancurile de Revelion, asa ca strang silitor peticul de hartie intre degete si adresa in ochi si-mi vad de drum.

SOCUL INTALNIRII. Ronin, "ham!". Tudor, "taci!". Apoi, "intra". Iertata sa-mi fie formula eliptica, dar nu cred ca limba romana a ajuns sa posede cuvinte pentru o descriere cat de cat elocventa a sudorilor reci ce si-au croit drum pe spinarea mea incinsa de soare, in momentul in care bine crescutul (fizic vorbind!) Rottweiler mi-a latrat in cap de la inaltimea treptelor ce duc spre intrarea principala a casei domnului Tudor Gheorghe. Ori eu am ezitat sa-mi continu drumul, ori pantofii mei isi iubesc intr-atat proprietarul, incat s-au lipit de asfalt, ca mi-au trebuit cateva cuvinte ale gazdei mele sa ma impinga spre intrarea din spate. "La noi e invers", incearca actorul sa-mi calmeze contractiile inimii. "Familia intra prin fata, iar musafirii prin spate." Ca sa zic asa, ma bate un gand ca stiu si de ce!

Dar tot raul spre bine, pentru ca maestrul ma invita in bucatarie (si nu neaparat ca sa-mi dea un pahar de apa cu zahar, ca sa mai atenueze socul!). Casete, CD-uri, mape, hartii, chitara! (Dati-mi totusi un pahar cu apa!) Ma uit in dreapta si ma mai linistesc: cutite, furculite, vase felurite, toate ale bucatariei...

UMAN. "Pentru mine bucataria e refugiul cel mai bland. Aici repet, aici scriu. Pe scaun, langa mine, stau toate materialele mele de lucru. Pe masa asta, plina acum cu de-ale bucatariei, stau zeci de foi. Si-mi face placere sa lucrez aici, pentru ca intotdeauna ramane ceva uman in ceea ce creez. Dupa fiecare spectacol, indiferent unde e - si mi-a dat Dumnezeu sansa sa fie pline salile unde am spectacol - , nu pot sa ma imbrac si sa plec imediat.

De fiecare data ma intorc in sala de spectacol. Nu conteaza daca am jucat in seara aceea intr-o piesa sau am cantat, de fiecare data ma reintorc pe scena. Stau cateva minute si ma uit pur si simplu la acea sala care a fost plina cu cateva minute in urma.

"Nu exista nimic mai trist ca o sala de teatru goala", imi spunea un sufleor batran. Adica unul care n-a prea apucat sa vada sala plina. Cel putin de la locul lui de munca, din culise. "Da, dar ramane in acea sala ceva", adauga un actor. Si anume cel din fata mea. "Ramane un duh", continua el. "Nu stiu daca explicatia ar fi propria mea satisfactie a lucrului bine facut, dar simt nevoia sa ma intorc acolo unde au fost oameni si au lasat ceva din sufletul lor. Pare o gaselnita metaforica. Dar realmente simt ca ramane in acea sala o incarcatura emotionala si dupa ce publicul a plecat. Revenind pe scena simt ca am pus punct, ca am incheiat ceva.

Ei bine, exact din aceasta cauza eu prefer sa lucrez in bucatarie. Am sentimentul ca aici se impreuna starea umana a celui ce mananca, gateste si dupa aia isi continua firesc ciclul vietii, creand in acest spatiu. Imbinarea asta a vietii firesti, a omenescului, se translateaza, poate chiar fara stirea mea, in starea umana a cantecelor mele. Si-mi place in mod special dimineata. Dupa ce aragazul a emanat caldura, hota a functionat, geamurile au fost deschise, totul e aerisit... Acum mintea e limpede si ma astern pe lucru."

AMINTIRI. "De locul asta al umanului, de bucatarie, se leaga si unele amintiri foarte dragi, mai vechi sau mai noi. Cu ani in urma lucram impreuna cu Silviu Purcarete la spectacolul «Piticul din gradina de vara». Il jucam acolo pe Pasare, un handicapat, rol care ma supunea la un efort fizic si psihic extraordinar. Tin minte ca eram chiar in Postul Pastilor cand veneam aici in bucatarie din cand in cand ca sa gatim. Silviu este un gurmand recunoscut, un pofticios si un mare bibilitor intr-ale bucatariei. Acum e mai rafinat in gastronomie decat mine. A umblat mult. Dar in perioada aia, amandoi eram inca la nivelul gusturilor primare, la ceea ce ne invatase mama natura. Adica ne bucuram de salata de patrunjel pe care Silviu o facea exceptional, de ciorba de loboda, cu ou cu afumatura, mancata rece vara, de ciorba de rosii... Asa ca mancam cu Silviu buruieni. «Tu, da!», ii ziceam lui ca sa-l necajesc, «ca trebuie sa slabesti. Dar eu?»" Mustata i se arcuieste accentuand un zambet.

O, TEMPORA! "De cate ori am timp, imi place sa gatesc. De fapt, pe mine ma deranjeaza nu numai creatorii, ci oamenii in general care se vaita de lipsa de timp. E o cochetarie prosteasca. Se spune ca un om ocupat are intotdeauna timp. Cred ca pentru un om cu o gandire logica, a fi un bun administrator al timpului pe care il are e esential. Daca ti-ai propus sa faci ceva, daca ai un gand, indiferent ce-ar fi, lucrurile marunte din viata, al caror sclav suntem, le rezolvi repede. Totul e sa nu te risipesti in ele, sa ai un tel. Sa subjugi toate celelalte lucruri gandului tau, sa le elimini ca pe un balast si sa atingi ce ti-ai propus."

Pauza. Suspans. "Iar eu mi-am propus... asta!", si de la adapostul capacului ies din tigaie, asezate cat se poate de relaxat, doua copane de curcan. "Curca", ma corecteaza domnul Tudor Gheorghe. Cer scuze in gand balerinei cu picioare durdulii si bine fezandate. In gand, pentru ca a mea gura are alta treaba!

"Prefer sa lucrez in bucatarie. Aici se impreuna starea umana a celui ce mananca, gateste si care dupa aceea isi continua firesc ciclul vietii, creand in acest spatiu"

"Pentru mine bucataria e refugiul cel mai bland. Aici repet, aici scriu. Si-mi face placere sa lucrez aici, pentru ca intotdeauna ramane ceva uman in ceea ce creez" - Tudor Gheorghe, actor si cantaret

MUZICA POEZIEI

Eu nu sunt un cantaret. Eu sunt un actor care canta. Alti actori s-au apucat de cantat si au devenit cantareti. Eu nu. Eu sunt doar atat, un actor care canta. Pentru ca, la fel ca si in ceea ce priveste teatrul, si in poezie totul este o chestiune de intelegere. Din aceasta pricina, eu sunt adeptul teatrului de cuvant. Dar, mai inainte de toate, eu nu scriu o muzica si dupa aia caut un textier sa-mi faca versurile. Eu sunt ferm convins ca fiecare om daruit sa deguste un vers simte in el muzicalitatea interioara a acelui vers. Unii au capacitatea de a o transmite si altora, altii nu. Si-atunci eu spun ca fiecare poezie canta in felul ei. Trebuie doar sa poti sa o si duci mai departe. M-am considerat intotdeauna nu un cantaret de versuri, ci un bun amplificator al muzicii interioare a poeziei.

COPANE DE CURCA LA TIGAIE

Lectia numarul unu: rabdare! In bucatarie trebuie sa nu te grabesti niciodata! Lectia numarul doi: iei doua copane de curca (daca e de la Rosia Montana si are patru, tot doua iei!) si le pui peste noapte intr-o marinata cu condimente potrivite pentru carnea de zburatoare. Adica ce-ti place, dar nu uita de sare si boia. Daca ai chef cand te trezesti, daca nu, mai tarziu, le pui intr-o tigaie, adaugi niscai supa de carne si le lasi sa fiarba inabusit la foc mic. Daca a scazut prea rau, mai adaugi supa pana s-au fragezit. Aici intra in functiune lectia numarul unu. Unii mai dau si olecuta la cuptor sa prinda si niscai rumeneala. Se papa cu cartofi la cuptor si-ti stropesti gatlejul din cand in cand cu vin alb.