Un chinez fericit

A fost odată un chinez care trăia într-o ţară foarte îndepărtată de locurile lui natale. Plecat de acasă, încă de copil, bietul chinez a muncit o viaţă întreagă în condiţii grele şi a ajuns aproape de bătrâneţe singur. Nu avea o familie, dar avea o căsuţă a lui, într-un orăşel liniştit.

A fost odată un chinez care trăia într-o ţară foarte îndepărtată de locurile lui natale. Plecat de acasă, încă de copil, bietul chinez a muncit o viaţă întreagă în condiţii grele şi a ajuns aproape de bătrâneţe singur. Nu avea o familie, dar avea o căsuţă a lui, într-un orăşel liniştit. În tot timpul cât muncise, bietul chinez a învăţat să facă tot felul de lucruri şi devenise cunoscut ca un om ce se pricepea la aproape toate meseriile. Acum, pentru că era bătrân, se ocupa de tunsul ierbii de pe pajiştile din curţile vecinilor şi, mai ales, de pajiştea din parcul aflat în centrul orăşelului. Toate tufele şi arbuştii erau plantaţi şi îngrijiţi de mâna lui. Nu câştiga mult de pe urma acestei munci, dar îi aducea satisfacţii mari. Parcul central mai avea o semnificaţie pentru bătrânul chinez. Acolo, cu ceva ani în urmă, când nici nu se gândea că se va stabili în orăşel, a găsit, înfăşurată într-o pătură, o fetiţă abia născută. Chinezul a dus-o iute la spital şi după un timp fetiţa a fost luată la un orfelinat. Acolo o vizita în fiecare duminică domnul Ho, aşa îl chema pe chinez, care-i aducea dulciuri şi jucării făcute de el. Domnul Ho o iubea ca pe propriul copil şi ea ca pe tatăl său. Fetiţa a crescut şi pentru că nu avea un nume, domnul Ho i l-a dat pe al lui, în urma unei hotărâri luate de tribunalul din localitate. Domnişoara Ho se mai numea şi Clara.

Despărţirea

Fetiţa creştea şi domnul Ho muncea cu drag, ba chiar îşi făcea planuri pentru a-şi deschide un magazin. După câţiva ani, domnişoara Ho l-a anunţat pe tatăl său că vrea să plece într-un oraş mai mare pentru a-şi termina educaţia. Domnul Ho a rămas uimit de cerinţa fetei şi mai ales de depărtarea mare unde avea să ajungă. Se simţea părăsit şi nedreptăţit de copila pentru care a muncit atâţia ani şi pe care se baza că-i va fi alături la bătrâneţe. Dar se gândea şi la faptul că soarta nu ţi-o stabileşti tu şi că aşa i-a fost lui dat să rămână singur la bătrâneţe. Domnişoara Clara Ho a plecat în marele oraş, iar tatăl său a rămas cu vecinul Alvarez, un mexican la fel de singur. Lacrimi au fost de ambele părţi, oftaturi şi încurajări. Domnul Ho i-a promis că-i va trimite lunar bani de întreţinere la uriaşa şcoală unde se ducea fiica sa adoptivă şi că-i va plăti cazarea într-o locuinţă. Alvarez s-a întristat la gândul că prietenul său îşi va vinde casa ca să poată obţine bani. Fata a plecat fluturând batista şi cei doi s-au întors acasă mohorâţi.

Chinezul va munci dublu, ca să poată plăti educaţia fetei sale. Şi aşa a făcut cinci ani, timp în care fata îi trimitea scrisori şi fotografii. După cinci ani, nu a mai primit nici o ştire  de la ea. Nimic. A aflat că fata terminase facultatea şi că îşi găsise o slujbă foarte bună la o firmă mare, dar nimic mai mult.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Munca îi mai alina dorul şi mâhnirea bătrânului chinez, dar întotdeauna de sărbători suferea cel mai mult. Degeaba prietenul Alvarez încerca să-l facă să uite invitându-l de Crăciun şi de Anul Nou la el, în căsuţa sărăcăcioasă, dar împodobită cu crengi de brad, cu globuri şi panglici colorate. El tot la fetiţa lui se gândea. Cel mai greu îi era de Anul Nou chinezesc. Sărbătoarea primăverii îi era cea mai dragă, pentru că în preajma ei găsise fetiţa. Şi, în ascuns, o botezase “Fiica primăverii”, nume pe care i-l spunea în chineză numai când copila dormea.

Visul

Anul acesta, se împlineau şapte ani de când “Fiica primăverii” plecase de acasă şi părintele său, mâhnit, se apucă să făurească din hârtie şi beţişoare nişte lampioane, ca să întâmpine cum se cuvine noul an în care-şi punea mari speranţe. Obosit, bătrânul adormi cu capul pe masa acoperită de hârtii. În visul său îi apăru un tânăr chinez care-l luă de braţ şi-i arătă sertăraşul mesei. În sertăraş se afla un caiet plin cu schiţe şi desene minunate. Îl îndemnă pe Ho să-l folosească. Domnul Ho nu-şi aducea aminte de acel caiet cu desene şi se întoarse către omul care i-l arătase. Spre uimirea lui, în locul omului se afla un câine mexican, mic şi pricăjit. Bătrânul se trezi brusc şi întinse mâna către sertarul mesei. Găsi acolo caietul visat! În acel caiet se află o mulţime de desene foarte frumoase şi schiţe deosebite, făcute de fiica sa Clara, întocmai după spusele lui, când făceau planuri să deschidă un magazin. Bucuros, bătrânul răsfoi caietul şi începu să construiască tot felul de lampioane şi decoraţiuni pentru zilele de sărbătoare, pe care le putea cumpăra oricine avea nevoie. Munca îi părea mult mai uşoară, pentru că fiica lui contribuise la ea, şi până dimineaţă făurise o mulţime de ornamente pe care le duse la vânzare, împreună cu Alvarez. Minunatele ornamente s-au vândut ca pâinea caldă, mai ales că se apropia Crăciunul. Bătrânul se asocie cu Alvarez şi amândoi deschiseră o prăvălie în apropierea parcului, de unde şi copiii îşi procurau zuruitori din lemn, fluiere ce se prelungeau cu un tub de hârtie şi alte jucării deosebite.

Minunea

Afacerea lor mergea foarte bine şi cu ceva bani strânşi doreau să meargă că o caute pe Clara imediat după sărbători. Au petrecut Crăciunul cu Alvarez şi câţiva vecini şi Anul Nou la fel. Apoi, au continuat să muncească de zor, pentru că vestea lampioanelor minunate ale domnului Ho a ajuns până departe şi avea comenzi serioase pentru Anul Nou chinezesc, pe care, chinezii din marele oraş, îl întâmpinau cu tot fastul. A făurit Ho lampioane uriaşe şi mici, păsări multicolore de toate mărimile, ghirlande colorate, cutiuţe cu surprize din hârtie săritoare şi muţunachi din carton, care mai de care mai atrăgătoare, spre satisfacţia cumpărătorilor. Numai domnul Ho se posomora pe zi ce se apropia vestita sărbătoare. Alvarez se străduia să-l înveselească, dar el… nimic! Şi a venit Anul Nou chinezesc. Alvarez şi Ho n-au mai deschis magazinul şi au rămas acasă în ziua aceea. Ho a pregătit o minunată mâncare din piept de pui, cu sos de soia, adus special pentru el, de unul dintre cei mai bogaţi cumpărători de lampioane. Au mâncat pe săturate, au băut vin, au lansat artificii şi, obosiţi, au rămas pe veranda casei lui Ho, la o ceaşcă de ceai. Cu ibricul în mână, în timp ce turna ceaiul în ceşti, Alvarez îi ura lui Ho ca noul an să-i aducă numai sănătate, fericire şi împlinirea visului cel ascuns. Nici n-a terminat Alvarez de vorbit, că pe verandă se căţără un căţel. Era cel pe care Ho îl visase! Întinse mâinile şi-l luă în braţe. Îl pipăia şi-l ţinea strâns ca nu cumva să dispară ca-n vis. Era Anul Nou, al Câinelui, al… şi pe scările verandei se afla Clara, fata lui cea frumoasă şi soţul ei, chinezul… cel  cu sosul de soia! Un An Nou fericit!