Jurnal, cu alt sens!

Această rubrică se numeşte "Jurnal de stil". Eu am denumit-o aşa. Mi-am dat seama că, până azi, nu am scris nimic dintr-un jurnal autentic, ci doar am făcut o descriere reflectivă cu privire la persoane, întâmplări, evenimente, obiecte şi amănunte care au însemnat şi înseamnă ceva pentru mine. Toate acestea legate de ceea ce am considerat eu de calitate din punct de vedere stilistic. Şi atât!

Toate subiectele "jurnalelor" anterioare le-am tratat din punctul meu de vedere şi chiar dacă nu toţi cititorii mei au consimţit, ştiu că este dreptul fiecăruia la opinie, aşa încât nu vreau să critic! Până la urmă e dreptul nostru la libera exprimare şi nu ni-l poate lua nimeni. Puţină decenţă n-ar strica, însă, uneori. Din acest număr, m-am hotărât să vă povestesc lucruri care ar putea, eventual, să îmi recreeze un alt public sau să îl împuţineze. Cu tot riscul, aşa voi continua, cu marea speranţă şi credinţă în calitatea publicului şi mai puţin, poate, în cantitatea lui. Voi trata poveştirile grupate în câteva categorii generale legate de ceea ce numim stil de viaţă sau chiar şi viaţă cu stil.

INVESTIŢII (DE ANTICRIZĂ)
Săptămâna trecută, în traficul infernal al Bucureştiului, am avut timp să observ un fenomen propriu unei economii de criză, probabil, dar pe care l-am găsit destul de alarmant ca bioritm. Pe rutele mele zilnice, dispăreau magazine cu nume! Azi unul, mâine altul, pe rând şi fără urmă! Pe Calea Victoriei, cel puţin, am avut surpriza să număr vreo şase care s-au desfiinţat în câteva zile şi aveau puse în geam folii albe pe care scria "for rent". Brusc. Pe Câmpineanu, la fel. Pe bulevardul Magheru, nu mai vorbesc. Pe Smârdan şi Lipscani, străzi extrem de populate şi de căutate din centrul istoric, am avut iar surpriza să observ că se închid cafenele şi restaurante care ar fi mers foarte bine pentru că zona este în plină dezvoltare şi este un obiectiv turistic pentru străini.

Am încercat să văd ce se întâmplă şi am sunat la unul dintre numerele din geam. Mi s-a spus, "da, dacă vreţi să închiriaţi, chiria este 3.000 de euro, dar trebuie să cumpăraţi şi afacerea, (cafeneaua), care costă 35.000!" Păi, bun, şi dacă nu cumpăr... Adică, nici nu poţi închiria şi nici proprietarul nu îşi ia nici un ban, dacă nu îi cumperi şi taraba. Şi atunci, unde mai e afacerea? Că totul se blochează. M-am gândit logic, deci toată vara ai câştigat, mesele au fost pline până dimineaţa de clienţi români şi străini de nu mai aveai pe unde să treci iar acum vinzi? De ce? Să fie criză atât de profundă?

Este inexplicabil cum, tot pe Strada Smârdan, "Loggia", un bar foarte apreciat, nu s-a mutat, ci a dispărut de tot peste noapte şi, în locul lui, a apărut altul, tot peste noapte. A schimbat doar numele şi decorul. Şi...? Tot n-am găsit logica. În rest, chiriile au scăzut, dar oamenii ţin de preţ, spaţiile se închid şi se vând numai la pachet, nimeni nu le cumpără şi uite aşa cei care rezistă, norocoşii, reschimbă regulile concurenţei prin monopolizarea unui oraş capitală care se vrea cosmopolit.

Dar nu mai reuşeşte să fie. Ca sfat de "anticriză", vă dau o idee la care am ajuns şi eu, în final: dacă aveţi nevoie de un spaţiu de închiriat, închiriaţi-vă un apartament la parterul unei case, e mult mai ieftin şi mai economic. Sigur, depinde de profil, dar până la urmă, cine vrea să te găsească te găseşte!

MÂNCARE BUNĂ
Tot săptămâna trecută am reuşit, în sfârşit, să îmi fac timp să mă opresc şi să intru într-un local pe care îl remarcam de câte ori treceam prin dreptul lui. În stil franţuzesc, cu măsuţe albe şi scaune roşii în geam, foarte curat şi cu un nume scris cu un font caligrafic pe un fond foarte bine ales. Pe concept vintage, de la mobilier până la tacâmuri şi la felurile de mâncare, înfăţişarea bistro-ului m-a făcut să îmi iau prânzul acolo, luni, şi să mai revin cu nişte prieteni, sâmbătă.

Şi cu doi câini (pentru că ne-au lăsat în micuţa terasă din curtea din spate). Foarte chic! Foarte bio! Mâncare rustică, gătită la aburi, foarte sănătos, pâinea şi deserturile sunt făcute în casă, nimic gras, foarte natural pe stil franţuzesc provencale. Dacă aveţi drum, treceţi pe Strada Batiştei colţ cu Jean Louis Calderon. La salate s-ar mai putea îmbunătăţi câte ceva. În rest, tres bon! Ca revelaţie, trebuie să spun, am descoperit un vin absolut fabulos, foarte curat şi aromat, demidulce. Nu vă aşteptaţi la ceva franţuzesc.

Este un Pinot Noir (Tomai), făcut în Moldova. Se găseşte la ţăranii care vin duminicile cu mezeluri şi bucate făcute în casă şi gătesc sarmale delicioase în curtea Muzeului de Istorie a Bucureştiului. Acest vin este fantastic de bun şi de natural, luat, din întâmplare, de mama, pe care o rugasem să îmi cumpere brânzeturi. Şi cum vinul roşu are cel mai bun gust asortat cu ciocolata, vă recomand cea mai bună ciocolată. În ceea ce priveşte compoziţia, este făcută din cacao în stare pură, fără grăsimi şi arome. 

Creată de maeştri ciocolatieri în domeniu, cu o tradiţie imensă în Italia, dar doar pentru cunoscători. O puteţi găsi sub toate formele şi în noua colecţie de iarnă la cioccogelateria Venchi de pe Calea Victoriei. Dacă veţi mânca o dată, nu veţi mai putea mânca altă marcă! Pe cuvânt! Mergeţi şi testaţi asta!

HAINE FRUMOASE
În această săptămână, am remarcat câteva ţinute pe stradă, dar una singură mi-a plăcut foarte mult. M-a impresionat şi persoana care o purta. Combinaţia era simplă, dar autentică. Nimic din revistă, copiat sau imitat. O superbă ţinută de zi. Eu mă bucur când văd haine frumoase şi bine aşezate. Şi oameni care ştiu să le poarte. Că tot vorbim de haine frumoase, am descoperit atelierul unui foarte tânăr designer (cu tradiţie lungă în familie), Alexandru Ciucu. Alexandru face costume bărbăteşti de o mare fineţe, iar acesta este şi atelierul preferat al Casei Regale.

Asta spune multe! De la stilul cool până la retro şi frac, atelierul Ciucu execută costume impecabile pentru orice stil, pentru cine apreciază conceptul de "couture", adică "haina creată la milimetru, pe corp". Impecabil! Felicitări! Atenţie, domnilor, puteţi deveni dependenţi. Nu că ar fi rău, dar lucrurile acestea costă. Dar merită!

SPECTACOLE/CULTURĂ
Am primit o invitaţie la o audiţie inedită, luni seară, la Institul Francez, la "Atelierul sunetului - by Sillyconductor". Un fel de mixaj de muzică clasică sau o reinterpretare de tip avangardist a muzicii clasice. Teoretic, nu aveam timp, dar pentru că participarea trebuia confirmată am spus "da". Ca să mă oblig să ajung. Sunt rare astfel de sesiuni în România şi puţină lume amatoare de aşa ceva, tocmai de asta am făcut efortul să ajung. Am avut, în schimb, o mare dezamăgire. Nici nu mai contează cum a fost muzica, am văzut ceva ce n-aş fi crezut că pot vedea la un eveniment de această factură.

În cafeneaua-librărie a Institutului, lumea, aşezată la mese, aşteaptă audiţia. Unii vorbeau sau răsfoiau cărţi, alţii stăteau pe net sau savurau un pahar de vin roşu. Trec peste faptul că am plătit 20 de lei pe o prăjitură şi o ciocolată caldă. În faţa barului, exact în mijlocul librăriei, erau 2 mese unite pe care nu aveai cum să nu le observi. Cei 6 comeseni îşi luaseră 2 sticle de vin roşu şi îşi întinseseră pe mijloc o hârtie pe care zăcea (ţineţi-vă bine!) salam feliat, din care se servea relaxat, cu mâna. Nu aveam de ce să mă supăr că nu îi dă nimeni afară, pentru că nici unul dintre organizatori nu era acolo şi nici la intrare nu fusese nimeni, iar băieţii de la bar aveau între 18 şi 20 de ani. Nici nu ştiau ce fac ei acolo, în seara aceea.

Am stat o oră şi jumătate să aştept să înceapă audiţia şi o oră să ascult. Am plecat înainte să se termine! Am stat mult! Mi-a fost ruşine de români, de România, de un institut cultural care nu s-a ocupat de eveniment şi nici nu a pus preţ pe o minimă etichetă, care s-ar fi impus. Drept concerte de neratat până la sfârşitul anului, mi-am propus să ajung (neapărat), în decembrie, la ultimul concert pe 2009, "Damian Drăghici & Brothers", la Sala Palatului. Vi-l recomand! Damian va pleca înapoi în America şi e o prezenţă rară şi mult prea valoroasă.

Deşi sunt fan al muzicii brit pop şi alternativ îmi place foarte mult un anumit stil din muzică electronică, cea făcută de britanicul Jody Wisternoff. A mixat de câteva ori şi în România, este extrem de stilat şi nu e comercial. Ultima sesiune din an o va avea în Club Fuzz din Atena, pe data de 4 decembrie. Notat în agendă. Îmi mai doresc ceva: să ajung la spectacolul "Cu uşile închise" de Jean Paul Sartre, la Teatrul Naţional, pe 22 noiembrie.

VACANŢE/CĂLĂTORII
Având în vedere că nu am avut nici o vacanţă anul acesta, îmi doresc şi sper să reuşesc să ajung la ski. Nu vreau nici un loc comun, nici o staţiune cu renume, nici un spa, nici un all inclusive, nu vreau lume multă, nu vreau hotel de 4 sau 5 stele. Nu vreau hotel! Visez să merg într-un loc rustic, în inima muntelui. Vreau într-un loc în care nu s-ar duce nimeni. Vreau linişte şi bucurie! Am găsit acest loc pe internet şi o să vă spun data viitoare unde.

• www.oana.vasiloiu.com