România – Africa: Privitor ca la teatru…

A scrie contra curentului este ca si când ai înota împotriva lui. Însă considerăm că opt ani reprezintă un răgaz suficient pentru ca lucrurile să-și intre pe făgaș, pentru că tot ceea ce a debutat sub semnul neobișnuitului să cunoască o evoluție, să se maturizeze și, astfel, abordarea problemelor într-un mod obiectiv și cu calm să devină o cale nu numai corectă, dar și necesară. După trecerea succesivă a primului și a celui de-al doilea “val”, cu ceea ce lasă în urmă, valul uitării se așterne si, cu timpul, ar putea duce chiar la pierderea memoriei, boală ce nu poate fi tratată decât printr-o metodă de șoc. Și cât de grave sunt consecințele unui șoc survenit pe neașteptate! Acest lucru este valabil pentru orice țară, nu numai pentru România.

Recunoașterea lucidă a adevărului ce marchează realitatea, în toată complexitatea lor, reprezintă un gest echivalent cu administrarea primei doze dintr-un tratament ce duce la asimilarea acestei realități.  Abia după acest prim pas se poate reflecta la găsirea soluțiilor optime sau la ieșirea dintr-o anumită situație cu minimum de pierderi, dacă ar fi să acceptăm ideea că acest proces ar avea și un iz de competiție.

O astfel de privire lucidă dezvăluie oricărui observator faptul că interesul României față de relațiile sale cu țările în curs de dezvoltare si, mai cu seama cu cele africane, a scăzut în ultimii opt ani și îndeosebi după noiembrie 1996.

Pesemne că unele dintre opțiunile critice ale “celor șase”, formulate în celebra lor scrisoare, au avut efectul unei baghete magice. Deși aceasta este o altă poveste, analiza obiectiva a cauzelor constituie un lucru necesar și indispensabil. După cum este necesar să spunem, cu aceeași obiectivitate, că orice țară, ca și România, în efortul susținut pentru atingerea unor scopuri noi și realizarea unor deziderate strategice – ca, de exemplu, integrarea euro-atlantică – nu trebuie să-și mobilizeze toate energiile și să-și  întindă toate “antenele” pentru a se înscrie în exclusivitate, pe acel drum principal cu sens unic. Astfel, această orientare în politică externă determină, inevitabil, neglijarea celorlalte “drumuri laterale”, cu toate că țara respectivă a investit în ele și și-a realizat o serie de interese.

Prin urmare, România post-decembristă ar fi fost de dorit, chiar în condițiile efortului de integrare euro-atlantică, să cultive și aceste “drumuri laterale”, să le conserve și să le întrețină, păstrându-și astfel mobilitatea care să îi garanteze posibilitatea accesului și către celelalte trei “colțuri” ale lumii. În mod cert, această ignorare a celorlalți, ca și când aceștia nu ar juca un rol funcțional în ceea ce s-ar putea numi, cu un termen lingvistic, “flexiunea desinențială” în diplomație, nu satisface nevoile înscrierii în circuitului mondial și al orientării necesare către cele patru colțuri ale lumii, aspect la care s-au referit, mai bine decât aș putea face eu, unii analiști pe deplin cunoscători ai hățișurilor diplomației române precum regretatul Radu Budeanu.

De ce România post-decembristă, și mai ales, post-noiembristă, s-a comportat în relațiile cu țările africane precum un practicant al comerțului “en detail” care nu “simte” valoarea mărfii sale? Iată o întrebare care nu atrage după sine efectul labirintului, dar care rămâne legitimă. Mai cu seamă deoarece poporul român, care caută nu numai de opt ani, ci de peste cincizeci de ani, adevărurile învăluite în ceață, are nevoie de răspunsuri certe și în această problemă. În vreme ce adevărurile despre Yalta, Malta și, mai recent, Helsinki au mai multe fațete și se pretează mai multor interpretări și evaluări, relațiile României cu țările lumii a treia și îndeosebi africane sunt ușor de clarificat. Această evaluare este asemenea unui simplu bilanț contabil al trecutului acestor relații. Dacă soldul este negativ, să fie făcut public, și atunci nimeni nu îi va putea reproșa României atitudinea ei actuală.

De asemenea, evaluarea presupune și întocmirea unui deviz estimativ al viitorului, care necesită puțină istețime și multă clar-viziune. Dacă și de această dată estimările vor conduce la un sold negativ, atunci să se spună acest lucru fără echivoc și toate semnele de întrebare se vor șterge.  Și poate că, în secolul viitor, se va spune: „Bravo României anilor 90! ”.

Însă rămâne să spunem că, în această epocă a globalizării, epocă a supremației companiilor gigantice și a marilor concerne, ale căror tentacule rapace se întind până pe cele mai îndepărtate cotloane și ale căror priviri pătrunzătoare aproape că străpung chiar și hotarele timpului, în această epocă în care termenul “privatizare” a devenit una dintre trăsăturile și necesitățile globalizării, iată că România absorbită cu totul de dorința integrării euro-atlantice și înfăptuirea privatizării, a urmat o cale cu totul originală, nemaiurmată de nici o altă țară, aplicând principiile privatizării până și în diplomație. Căci, retrăgându-se de facto din Africa, a lăsat în urmă un vid pe care alte state, nou-născute în spațiul European, dintre care unele foste republici sovietice, s-au grăbit să îl umple.

Astfel s-a confirmat valabilitatea teoriei “vidului”, din domenii precum cel socio-politic și economic, și în domeniul diplomatic. Sau, altfel spus, s-a întâmplat că în cazul acelor reacții chimice în care, în urma unui proces interactiv, una dintre sărurile unui compus este eliminată pentru a fi înlocuită de alta. Acest lucru este dureros și întristător nu numai pentru românii care calcă pe jeratic, ci și pentru alții.

Că relațiile României cu țările dezvoltate, moderne, civilizate, s-au îmbunătățit mult după 1989, este, fără îndoială, un lucru bun. Că, prin aceasta, României i s-au deschis porți până atunci ferecate către tehnologii avansate este un lucru și mai bun. Iar faptul că România a reușit să atragă o parte din investițiile Occidentului, care a răspuns, așa cum a răspuns, la auzul clopoțelului privatizării și al economiei de piață este un lucru excelent. Aici însă se ridică întrebarea: în condițiile în care România și-a abandonat sau este pe cale să își abandoneze piețele sale tradiționale de desfacere (care, din păcate, nu se bagă de seamă că sunt reale piețe potențiale), pentru cucerirea cărora a cheltuit multă energie și a făcut mari investiții (în epoca, caracterizată la vremea respectivă, cu o sfruntată lipsă de pudoare, ca epoca “de aur”, epitet convertit astăzi într-o amară ironie), așadar părăsindu-și piețele tradiționale, oare circuitul economic mai are șanse să se închidă?

România în mod cert nu a fost surprinsă de nașterea unor noi state în Europa și în spațiul ex-sovietic. Dar atunci, oare, cum de nu s-a gândit România că aceste noi state apărute pe hartă se vor strădui să își cucerească propriile piețe de desfacere și, în orice caz, să le acapareze pe cele abandonate de România cu atâta ușurință, contra unor iluzii comercializate de cei care dețin telecomanda competiției?!

Nu este locul potrivit ca să abordăm o problemă ca scoaterea programată a unora din competiție, însă este semnificativ să observăm că, în state ai căror ani de existență se numără pe degete, se deschid ambasade ale unor țări în curs de dezvoltare care și-au închis ambasadele din România. Oare, acesta nu reprezintă un subiect de meditație nici în ceasul al doisprezecelea?!

Nu afirmăm o noutate spunând că a cuceri noi “teritorii” reprezintă o ambiție a cărei realizare presupune o cheltuire de forțe mai mică decât cea impusă de păstrarea “teritoriilor” deja cucerite. Să mai spunem că recuperarea unui “teritoriu” pierdut devine aproape imposibilă în condițiile unei competiții guvernate de jocul intereselor inflexibile?

În fine, există un fir plăpând, aproape invizibil cu ochiul liber, între “gafă” și “semnul voluntar” în cadrul cutumei și protocolului diplomatic. Ne vedem nevoiți să afirmăm acest lucru, asemenea altor observatori care au contemplat, cu o stupoare ce a depășit stadiul unui subiect de șuetă și de insinuări, întrevederea președintelui nou ales Emil Constantinescu, imediat după instalarea în palatul prezidențial, cu numai o parte dintre șefii misiunilor diplomatice acreditate în România. Oare a fost într-adevăr o gafă prezidențială sau un mesaj la nivel de stat? Dacă acceptăm că a fost un mesaj expres, hai să spunem că el a fost destinat ambasadorilor care au avut onoarea de a-l felicita pe victoriosul candidat la președinție înaintea omologilor lor frustrați de această onoare. Dacă socotim, însă, că a fost o gafă, atunci cei frustrați au înscris-o în rubrica ce i se cuvine. Numai că, treptat, treptat, ea s-a instalat în rubrica mesajelor neambigue, receptate ca atare, fiind reconfirmată de evenimentele petrecute în decursul unui an și jumătate.

Încercarea de seducere, în diplomație, este un gest neonorabil și, de regulă, de neacceptat. Orice întoarcere spectaculoasă de 180 de grade echivalează cu gestul pripit de a-ți lua jucăriile și a te strămuta în altă tabără după prima piedică. Poate și de aceea, vizita președintelui Constantinescu în Orientul Îndepărtat, la numai câteva zile de la summit-ul de la Madrid, s-a înscris de la sine ca o încercare de seducere. Poate nu ar fi fost neinspirat că România să-și fi reglat busola cu mai multă chibzuință, să se fi deschis către toate piețele, vânzând și cumpărând, înainte de a se pomeni un simplu spectator frustrat (complexat de unele profeții precum cele fluturate în celebra scrisoare) în toiul târgului la care se înghesuie țările din cele patru colțuri ale lumii.