"În armată furam bocanci"

de Anca Stanescu | 13 Mar 2008 • 00:00

AŞA-I VIAŢA DE ARTIST ● Nicu Gigantu se culcă în zori
La 7 ani stăpânea acordeonul. La 12 cânta cu foc la nunţi. Când obosea, găsea alinare în poala mamei. Nicu Gigantu a colindat peste 70 de ţări,dar n-a rămas nicăieri, atât de tare îl trăgea aţa acasă.

Jurnalul Naţional: Cum v-aţi ales cu porecla asta?
Nicu Gigantu: În buletin mă cheamă Constantin Vasile. Porecla mi-a dat-o Ion Drăgoi, un mare violonist. Eram cel mai înalt din orchestră. Am 1,90 m, pe când ceilalţi abia atingeau 1,60-1,70.

De la cine aţi deprins tainele muzicii?

Fratele cel mare mi-a pus acordeonul în mână. De la mine a învăţat altul, mai mic. Aşa a fost în familia mea, învăţătura muzicală s-a transmis în lanţ. Ne-au dat mama şi tata talent cât pentru o ţară întreagă!

Purtaţi 47 la pantof. Cât de greu a fost să vă găsiţi încălţări pe măsură?

În armată aveam o metodă inedită. Noaptea, după ce se dădea stingerea, mă duceam deasupra, la un alt batalion, şi mă plimbam până dădeam de o pereche potrivită. Lăsam bocancii mei şi îi înhăţam pe ceilalţi. Dimineaţa, la apel, păgubitul raporta: "Mi s-au furat bocancii!".

Aţi scăpat basma curată?

Până într-o bună zi, când mi s-a înfundat. M-au prins "în acţiune" şi mi s-a făcut raport. Şansa mea a fost că făceam muzică. Mi-au făcut bocanci de comandă.

V-a tentat să rămâneţi peste hotare?

Da, dar n-am putut! Am stat aproape un an în America. Nea Sandu, oltean get-beget, patron de restaurant în New York, era înnebunit: "Îţi ofer casă, masă, tot ce vrei, doar să rămâi aici". Eu, deja deprimat din pricina dorului de ai mei, i-am spus: "Plec puţin până în ţară şi mă-ntorc". "Te duci acasă, dar mai vezi tu viză de America!?" Am plecat, iar în ţară am prins Revoluţia. Nu m-am mai întors. Începuse să-mi meargă bine şi aici.

Care ţară v-a impresionat cel mai mult?

Japonia. Şapte luni am cântat acolo. N-am mai întâlnit nicăieri aşa civilizaţie. În plus, clima umedă m-a ajutat şi la siluetă. Am plecat cu 114 kg şi am venit "subţiat" până la 75!

Fugă cu repetiţie

V-aţi speriat vreodată colegii de cântări?

Veneam din Iugoslavia, prin anii ’80. Am ajuns în gară la Budapesta. Am dat valizele jos din tren. Le-am aşezat apoi în trenul ce mergea în România. Cobor liniştit şi văd că pleacă trenul. Aoleu!, mi-am zis, nu-i de glumă. Am fugit după tren până când s-a oprit la semnal, după vreun kilometru. M-am urcat rapid şi m-au lămurit călătorii că, de fapt, trenul făcea manevre. S-a întors în gară după mai bine de juma’ de oră. Între timp, colegii mei (Ion Drăgoi, Lăceanu şi alţii), speriaţi de dispariţia mea bruscă, m-au căutat peste tot, au pus să fiu strigat chiar şi la megafon. Ce-a fost la gura lor când m-am înapoiat...

Vă cam ţineaţi de şotii...

Era să intru în bucluc odată! Eram în turneu în Olanda. După spectacol am fost într-o vizită simandicoasă. La un moment dat am pus ochii pe o păsărică mică. Am prins-o, dar, văzând-o cum se zbate, i-am dat drumul. Surpriză! Păsărica şi-a lepădat toate penele şi a rămas cheală. Gazdele s-au supărat foc şi au stricat petrecerea.