Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În interviul acordat pentru Jurnalul Național, din campania Unim Generații, Vladimir Pocorschi a afirmat că nu si-ar dori ca urmașii săi să îl urmeze în carieră, mai ales dacă nu ar fi talentați.
Talentul muzical e o caracteristică a familiei Pocorschi. La un moment dat Mihai Pocorschi a cântat și împreună cu soția, Doina. V-ați dori ca și nepoții, respectiv copiii să continue tradiția și să vă calce pe urme? Poate chiar să cântați împreună?
Vladimir Pocorschi: Să nu mă mai întrebi niciodată de copii dacă vrei să continuăm interviul. Prin absurd ca să zic dacă aș avea un copil și ar fi netalentat, l-aș ruga să nu facă meseria asta.
Mihai Pocorschi: Tu l-ai ruga, dar el dacă insistă, trebuie sa-l lasi să-și facă damblaua.
Știi care e povestea? De ce să îți dorești așa ceva? Cred că până la urmă dacă aduci pe lume un copil, sună rău, pentru bărbatul ăsta tânăr de lângă mine, dar prin forța împrejurărilor, asta e, el trebuie să se dezvolte singur către un drum. Cred ca menirea parintelui este să îl sprijine. Dacă e talentat m-aș bucura.
Citește pe Antena3.ro
Vladimir Pocorschi: Standardul trebuie sa fie destul de ridicat. Apropo de standard ridicat, Mihai Pocorschi, tatăl meu, e un pretențios. Întotdeauna avea grijă să aibă ceva de comentat: fă asta mai bine, asta nu e bine. Iar pentru un copil care voia apreciere, pe moment nu era bine. Ani mai târziu dacă stai să te gândești, faptul ca nu ai avut o încurajare gratuită și că te-a forțat să te gândești mai departe, s-a dovedit cel mai ok mod de a dezvolta o persoană.
Mihai Pocorschi: În general oamenii, mai ales în artă, nu trebuie mințiți. Orice apreciere n-ar trebui să fie subiectivă. N-ar trebui să te atingă, e viziunea celuilalt fată de ce faci. E unul din domeniile în care nu merge dictonul “îți spun doi-trei oameni că esti beat, te duci și te culci”. S-ar putea ca acei oameni să nu aibă viziunea respectivă. Oamenii care au crezut în destinul lor într-adevăr, și-au urmat drumul. Vladimir, a avut și bănuiesc că încă mai are încredere în părerea mea. Și eu am m încredere în părerea lui și îmi și place ce face, sunt niste chestii pe care le consider superlative, din ceea ce face.
Drumul spre calitate și performanță nu e pavat cu bune intenții. Eu am fost prin forța împrejurării in multe jurii prin țara asta și mi-am făcut foarte mulți “prieteni”, iar acolo, în juriu, tu nu faci practic decât să-ți aduci pe masă subiectivitatea. Un juriu nu poate fi obiectiv, decât eventual în totalitatea lui. Sunt un număr de câteva subiectivitâți, care încearcă să nască obiectivitate.
