Abdicarea lui Cuza

Alexandru Ioan Cuza este una din cele mai mari figuri ale istoriei neamului ro­mâ­nesc. “Uni­rea Mică” rămâne pentru totdeauna alături de imaginea acestui domnitor. Primul con­du­că­tor a aceea ce poate fi numită, în fond, România modernă. La 24 ia­nuarie 1859, Cuza a urcat pe tronul principatelor. La 11/23 februarie 1866 domnitorul a abdicat. Se îm­pli­nesc 142 de ani de la sem­na­rea actului prin care Cuza a renunţat la domnie.

Domnitorul Principatelor Unite a abdicat la 11/23 februarie 1866. Se îm­pli­nesc 142 de ani de la sem­na­rea actului prin care Cuza a renunţat la domnie.

Alexandru Ioan Cuza este una din cele mai mari figuri ale istoriei neamului ro­mâ­nesc. “Uni­rea Mică” rămâne pentru totdeauna alături de imaginea acestui domnitor. Primul con­du­că­tor a aceea ce poate fi numită, în fond, România modernă. La 24 ia­nuarie 1859, Cuza a urcat pe tronul principatelor. La 11/23 februarie 1866 domnitorul a abdicat. Despre acest act, care a des­chis calea adu­ce­rii în ţară a lui Carol I şi a tran­s­for­mării Principatelor Unite în regat un lucru este cert: pierderea sprijinului partidelor i-a fost “fa­tală”. “Monstruoasa coaliţie”, după cum a fost denumită în acea vre­me, l-a împins pe Cuza spre abdicare. Motivele sunt multe. Re­for­me­le iniţiate de domnitor, re­for­me­le spre o Românie mo­dernă, nu erau întru totul pe pla­cul marilor bo­ieri ori a marilor la­ti­fundiari. Li­nia politică adopta­tă de Cuza a de­ranjat şi ea. Po­zi­ţia de forţă pe sce­na politică a nou-formatului stat pe care Cuza şi-a dorit-o, şi chiar asumat-o în unele momente, nu-i putea lăsa indiferenţi pe politicienii vremii. Lovitura de stat din 2 mai 1864, reuşită cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, poate fi con­si­derată “picătura care a umplut pa­harul” faţă de politicienii libe­rali şi conservatori, puternicii vremu­ri­lor de atunci. Reformele de mare im­portanţă realizate de Cuza pot fi considerate: înfiinţarea Curţii de Conturi – lege importantă pentru controlul banului public; Legea con­tabilităţii; Legea cumulului de funcţii; Legea pensiilor; Legea rurală şi Legea împroprietăririi ţă­ranilor; Reforma învăţământului; Reforma adminis­tra­tivă. Ale­xan­dru Ioan Cuza spu­nea cu tă­rie că: “Eu trebuie să fac Unirea, căci sunt dator către naţia care m-a ales şi către istoria faţă de care tre­buie să fiu responsabil. Unirea este credinţa mea politică”.

ACTUL ABDICĂRII. La 11/23 1866, după doar 7 ani de domnie, Cuza a renunţat la scaunul domnesc al Principatelor Unite. În actul abdicării, semnat de domnitor se scrie: “Abdicare/ Noi, Ales­san­dru Ioan I, conform Do­rin­ţei na­ţi­unei întregi şi angajamentului ce-am luatu la suirea mea pe tro­nu, de­pun astăzi 11/23 Februarie Cârma în mâna guvernului în mâ­na unei lo­co­tenenţe Domnească şi mi­niste­rului alesu de po­poru.” Un citat care se potriveşte într-o oarecare mă­sură actului ab­dicării poa­te fi con­siderat ur­mă­to­rul: “A trăi res­pectat sau a muri re­gretat, iată am­biţia mea”. Urcarea pe scaunul domnesc a lui Alexandru Ioan Cuza nu garanta pe de­plin unirea definitivă a princi­pa­telor Moldovei şi Munteniei. Uni­rea era recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Abdicarea lui Cuza, chiar dacă realizată sub presiunea unei “monstruoase co­a­liţii” a avut şi părţile ei bune. Aducerea lui Carol I pe tronul Re­gatului Ro­mâ­niei a fost un pas important în de­să­vârşirea uni­tă­ţii naţionale şi în istoria acestui neam românesc.

Actul de abdicare al domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Click pe imagine pentru a mări

• Articol realizat în colaborare cu Arhivele Naţionale