Ca sarea in bucate

De la "Sarea in bucate" la "ocnele de sare" e drum de-o viata. Cu totii ne amintim una dintre cele mai frumoase povesti ale copilariei, de imparatul care isi cheama fetele la sfat si le cere sa-si "defineasca" iubirea. Neintelegand la acel moment ca iubirea fetei celei mici, ca "sarea in bucate", este metafora cea mai potrivita ce s-a gasit vreodata pentru a exprima cea mai simpla, mai frumoasa si mai plina "de gust" declaratie de dragoste, imparatul o alunga. Sarmalele dulci si lesioase de la nunta fiicei pe care nu o recunoaste peste ani buni, ca si cursul insusi al vietii il fac sa inteleaga mult mai tarziu cata poezie se ascundea in "sarea din bucate".

Vine insa o vreme cand povestile raman undeva in urma. Le iau locul alte povesti. Alte ganduri, alte lumi. Iar lectura romanului "Zahei orbul" de V. Voiculescu, in adolescenta, a reprezentat una dintre acele experiente despre care simti ca au desavarsit un drum... De la sarea in bucate la ocnele de sare. Un roman al cautarilor, dostoievskian si intunecat, o incercare de a atinge lumina, de a iesi la liman. Un univers in care labirintul prin care eroul, Zahei cel ramas fara vedere, rataceste insingurat este ocna de sare. "L-a pus sa-i talmaceasca pas cu pas drumul ce duce in inima uriasei vagauni de put, cu naprasnice ghizduri de seminari negre-verzi. Si a priceput ca, atunci cand se sleia o patura de sare, ocnasii sapau si se lasau tot mai adanc in miezul muntelui..."

Acolo, in strafundurile pamantului, orbirea si nazuinta catre lumina, gustul de sare adanc infiltrat in fiintele ticalosite si dezumanizate care munceau sa o aduca la suprafata, statuile cioplite in galeriile de sare, toate se impletesc intr-un strigat al suferintei ce razbate pana in amaraciunea fetei de imparat din "Sarea in bucate". "Se aflau inca in miezul ocnii cu imensa ei raspantie, unde huruiau carucioare si scartaiau odgoanele harzobului. Ii zugravi peretii drepti de clestar negru-verde, oglinzi lucii impanate cu toate diamantele lumii si repezite sute de metri inaltime si nemasurate prapastii, adevarat gatlej al iadului." Frumusetea inghetata a galeriilor de sare reflecta intru totul fiinta orbului ratacitor. Aici, printre cristalele de sare, fiinta lui se afla cel mai aproape de adevarul pe care il cauta. Tocmai de aceea iesirea din ocna nu se va dovedi deloc eliberatoare, asa cum Zahei sperase.

Inapoi la "Sarea in bucate". Povestea se dezvaluie acum, dupa ani intregi, mult mai frumoasa si mai "sarata". Dragostea e greu de povestit in cuvinte si isi are radacinile in vagaunile pamantului.

INGREDIENT TEMPERA

"Instalatie cu roua" de Jean Paul Ruiz Jean Paul Ruiz e un artist plastic neobisnuit. Picteaza cu... roua! A lasat Parisul si s-a mutat la tara, unde a cumparat o gradina. ("Gradina, spune el, este o componenta existentiala, pentru ca reprezinta cel mai mic teren pe care omul poate sa-l cultive pentru sine cu flori sau legume, chiar daca nu e proprietarul lui."). Seara, Ruiz isi intinde in gradina panzele pe care asaza, intr-o ordine dictata de inspiratie, pigmenti obtinuti in mod natural din flori si legume. Roua cade dimineata si, actionand ca o pensula asupra pigmentilor, compune tablouri naturale - radiografii sublime ale vegetalului. Cauta in acest fel de manifestare artistica sa imbine impulsul creator al omului cu valentele creatoare ale Naturii. Integrandu-se aceluiasi tip de relatii cu natura - reprezentata prin ce are ea mai pur - Ruiz alcatuieste sculpturi-recipient in care colecteaza roua, combinand lemnul, pasta de hartie si sticla. In paralel, cauta date stiintifice noi despre roua si a infiintat o asociatie pentru studierea acestui fenomen natural. "Subiectul meu este mediul planetar. Aproape ca las natura sa actioneze singura in panzele mele. Pregatesc acum cateva albume despre gradina medievala si o colectie de Ă«Flori de legumeĂ» ce cuprinde impresiile lasate de roua in contact cu pudra de pigmenti vegetali." (Tudor Cires)