x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Arhiva Jurnalul Arhiva Jurnalul Ce lume, monser!

Ce lume, monser!

15 Mar 2005   •   00:00

CULTURA SI PIPER

MONICA ANDRONESCU

O adaptare moderna a "Scrisorii pierdute" a lui I.L. Caragiale pe scena Teatrului National din Bucuresti
"Turta dulce, panorame, tricoloruri, braga... mahalagioaice, lampioane, limonada, fracuri... Moftul roman nr. 8, inghetata de vanilie... guvernamentali, opozanti, sardele, lamai, branza, urda, cascaval, slanina, certuri, chefuri, aldamasuri, tambalauri... covrigi, roscove, stafide, muzici, gogosi... lume, lume, lume, vreme frumoasa, criza teribila, monser!"

Lumea lui Caragiale. Nimic din toate astea insa in spectacolul "O scrisoare pierduta" de la Teatrul National din Bucuresti. Trecandu-mi prin minte franturi din schita "La mosi", ma intrebam privind spectacolul in regia lui Grigore Gonta cat de mult s-a schimbat societatea romaneasca de pe vremea cand Caragiale scria aceste randuri. Aparent totul. In fapt, nimic.

Acesta este raspunsul pe care spectacolul despre care vorbeam pare sa-l dea. Si toata lumea asta pestrita, intregul amestec de gusturi, de oameni si de culori isi gasesc in montarea de la Teatrul National o rezolvare scenica destul de originala. Scena toata devine un televizor alb-negru (excelenta scenografia Floricai Malureanu). Iar povestea de dragoste dintre Stefan Tipatescu si Zoe Trahanache capata si ea contururile unei veritabile iubiri de telenovela. Grotescul delicios al lumii lui Caragiale se vede transpus in maladiile secolului al XXI-lea. Riscul este unul destul de mare, iar spectacolul nu se salveaza decat pe alocuri, deoarece scenele concepute cu scopul de a ironiza un anume stil al epocii pe care o traim aluneca din cand in cand exact in pateticul pe care il ironizeaza. De la amorul clandestin, la santajul politic cu o scrisoare de dragoste, nimic nu s-a schimbat.

Intregul tablou in alb si negru se dovedeste, in final, a fi fost un fel de lunga introducere pentru scena mesei impaciuirii in care toata lumea este fericita, se mananca pe saturate si se bea sampanie in cinstea deputatului nou ales. Brusc, totul capata culoare, muzica traditionala cantata "live", adecvata fiecaruia dintre cei prezenti ("Zaraza" pentru Zoe, "Ionel, Ionelule" pentru Stefan Tipatescu), adauga exact sarea si piperul necesare unui final de reprezentatie. Gandit parca avand ca motto celebra replica a lui Ghita Pristanda "Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa-i tot!", spectacolul se incheie asa cum si incepe, cu dansul celor doi vesnici amanti, Zoe si Tipatescu, privit la televizor de Cetateanul turmentat care devine un simplu telespectator. Din pacate, distributia este neomogena din punct de vedere valoric, de la un Marius Rizea extraordinar in rolul Cetateanului turmentat la un Claudiu Bleont care pica adesea in grotesc, de la Mihai Calin, un foarte fin Stefan Tipatescu sau un Vlad Ivanov echilibrat, la un George Ivascu fortand neplacut comicul dincolo de textul lui Caragiale.
Gustul cu care ramai la iesirea din sala? "Turta dulce, panorame..."

INGREDIENT TEMPERA
In sera"
de Gabriela Florescu
Temeiurile artei sibiene trebuie cautate la mijlocul veacului al XVII-lea, o data cu primele lucrari care poarta semnatura pictorului transilvan Jeremias Stranovius. Dar nu pe el il vom semnala acum in randurile rubricii de fata, ci pe una dintre urmasele sale intru arta, pictorita Gabriela Florescu, care prin forta si talentul sau a contribuit la continuitatea traditiei sibiene. Gabriela Florescu abordeaza cu predilectie peisajul rustic, in care se face simtita frumusetea campiei invesmantate in gradini roditoare sau unduirea moale a dealurilor prea mandre de bogatia viilor si livezilor pe care le poarta. Pamantul, simbol pasiv, devine materia fecunda pe care ploaia, sapa, plugul sau mana omului il poate face sa rodeasca. Un exercitiu al fecunditatii la o scara mai mica, sera, cu spatiul ei limitat, asemenea unui laborator, poate inlesni facerea sau refacerea frumusetilor si a roadelor pamantului. Aici totul capata o menire speciala, e un spatiu unde omul intra sa reinventeze, ca intr-o joaca, natura, cu toate ale ei. Culesul roadelor poate sa fie asemuit cu nasterea insasi, survenit in urma actului coacerii, al rodirii in sine. In sera, natura e reconceputa, renascuta. (Viorica Romascu)
×
Subiecte în articol: arhiva jurnalul