Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dimineaţa, femeia de serviciu: "Mă duc să văd dacă e totul în regulă cu păsările pe aicea, că, dacă nu, iar mă dă domnu' Tucă la ziar!". Poate să fie liniştită, deoarece, în afară de un liliac rătăcit prin toaleta fetelor şi de un şoim rătăcit alaltăieri prin palma unui redactor, toate aripile sunt la locul lor, pe cuiburi neaşteptate, cu pui deja adolescenţi.
În plus, fotoreporterii Jurnalului, des suspectaţi de lipsa unei anume doze de candoare, se tot rotesc de ceva timp în jurul unei cutii în care se odihneşte un porumbel rănit. Aflăm de la faţa locului că a fost dus la veterinar, pe rând, atât de fotoreporteri, cât şi de cineva de la tehnoredactare.Am început prea brusc? V-am deranjat. Nu credem, deoarece iată ce ne scria nu de mult o cititoare pe forum: "Mai vreau articole de-astea!". Expansivitatea cititoarei (şi nu numai a ei, după cum veţi citi mai jos) se datora unui material intitulat "Menajerie de colecţie".
DEDESUBTURI
Anul trecut, domnul Marius Tucă făcea o mişcare interesantă în presa românească, mişcare ale cărei dedesubturi vi le prezentăm de-abia acum. Adică, dacă ei, americanii, declasifică dosare după 50 de ani, iată, noi ne mişcăm mai repede.
Mai precis, prin martie 2008, când toată presa românească se dădea de ceasul morţii cu perfuzii la sinuzită cum că NATO vine într-o luni peste noi, fată, la naiba şi ce ne facem că N-a TOlănit-o de-ajuns, directorul ziarului se trezeşte că vrea, vinerea în amiaza mare, cinci pagini despre păsările din Jurnalul ca subiect principal în Jurnalul de duminică.
"O să râdă cititorii de noi", "Ce o să zică lumea" etc., etc., nu s-au lăsat cei prezenţi la şedinţa de sumar. "E frumos, cititorilor o să le placă", zice Marius Tucă blând, timid chiar. "Da, dar, totuşi, deschidere de ziar de duminică e prea mult", zice redacţia.
Conform refrenului "Eu am fitze, tu ai tupeu/ N-o să ne fie foarte greu/ Să vedem, să vedem, să vedem, să vedem/ Ce-o să iasă", fiara aparent adormită iese din rărunchi şi plusează pătrunzător, lovind precis în orgoliul jurnalistic: "Bine, nu vreţi nişte amărâte de cinci pagini despre păsări duminică, atunci vreau două! Luni! Deschidere de ziar!". Nasol. În plin summit NATO.
"Sună periculos, trage fusta mai jos/ Pare primejdios, dar e aşa de frumos", ţara arde de ruşine, baba de NATO se piaptănă, stupoare, din lac în puţ, şedinţa se încheie furtunos, întâmplător afară seara se pregătea de furtună, ulii roiau pe la ferestre, şefii de departamente şopteau pe hol: "Asta e, ne facem de ruşine!", bufniţele (nu acelea despre care vreţi să comentaţi dumneavoastră) îşi amânaseră buhuhu-ul.
MESAJE
"Sătui de atâta scandal politic, sufocaţi de «zilele NATO» şi căpiaţi de problemele cotidiene, vă propunem o evadare în... redacţia noastră." Aşa începea materialul despre aventurile stăncuţei Zuzu, un fel de pasăre "căţel" a redacţiei, şi despre liota de porumbei aciuaţi până şi prin dulapurile Jurnalului. Nu ne-am făcut de ruşine.
Au început să curgă mesajele (telefonice, pe mail, pe forum) de mulţumire, de felicitări că, în pline chestii politice, mai oferim oamenilor şi altceva. "Felicitări pentru faptul că aţi scris acest articol. Nu mă aşteptam la asta, deoarece mai mereu citesc despre politică şi alte evenimente. Bravo vouă", "Felicitări! Poate vă folosiţi puterea de influenţă pentru a educa oamenii şi a-i învăţa să iubească sau măcar să respecte animalele.
Şi pentru a-i convinge pe cei «sus-puşi» să-i pedepsească usturător pe cei care le torturează", "Ce pot să zic, felicitări pentru articol, e foarte fain scris, pe episoade aşa, după specii şi după locaţii prin redacţie. Bravo".
Ce să zicem, vom reveni de câte ori avem ocazia. Adică, de câte ori ne va plictisi politica. Să vedem, să vedem, să vedem, să vedem, ce-o să iasă...
Ne este cam dor de Zuzu, zisă şi Ciorex
Tocmai apăruse în Jurnalul Naţional un articol uşor isterizat despre înmulţirea ciorilor în Capitală. Despre stolurile de ciori care preferă zonele de lux ale oraşului, despre cum a ajuns Bucureştiul capitala lor şi despre zgomotul infernal pe care-l fac dimineaţa şi seara pe culoarul din Primăverii. Când a apărut Ea. A fost botezată Zuzu, dar ca alint era Ciorex. Era o stăncuţă, cel mai probabil, după umilele noastre căutări pe Google.
Unii spuneau că e corb, alţii au coborât-o la rangul de simplă cioară, dar ea era cu siguranţă "altfel". A stat o vreme (destulă) cu noi, apoi a plecat haihui. Cică a fost găsită de o familie la o intersecţie, familie care a înfiat-o. Au recunoscut-o din ziar! Nu mă pot abţine: dacă era vreun om politic, sigur nu-l înfia nimeni!
Marius Tucă: "Uliul meu simte enorm şi vede monstruos!"
Zilele trecute. Bineînţeles, iar şedinţă. "Domnule director, iar aveţi uliu! Dar ăsta e mare!", se miră oamenii în plină şedinţă de sumar. Da, n-a mai avut aşa ceva domnul Tucă pe la geamuri în ultima vreme, erau numai ulii de mic calibru. Acesta e altfel: cu penaj uşor auriu, agresiv, se roteşte şi ţipă foarte ascuţit. "E enorm!", se miră cineva. "Uliul meu simte enorm şi vede monstruos!", jubilează Marius Tucă.
Desigur că în fotografia de mai sus nu e uliul cu pricina, pentru că departamentul foto al Jurnalului era cu porumbelul la veterinar. Mai sunt în continuare şi porumbei pe la ferestrele domnului director general al ziarului. Nu o să vedeţi însă ciori, deoarece parcă simt că dânsul nu le poate suferi (fără nici un fel de aluzie minoritară). Dar pe Zuzu o plăcea.
