Recviem pentru Tănase (27)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un alt fel de roman, în premieră. Alt fel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Vântul aproape că ridica străchinile cu mâncare de pe mese. Era o învălmăşeală de nedescris.
- Bă, boule, ce te împingi aşa!
- Uite-te pe unde calci, vaco!

Şi mai era şi vaierul care se năpustea fără contenire din clopotniţă. Omul trimis de preotul agricol ca să vadă ce se întâmplă a constatat. A trebuit să se lupte cu vântul, fiindcă el zgândărea clopotele. Până la urmă acestea au tăcut.

Zece sau cincisprezece mii de guri s-au pus pe înfulecat. S-au dus în burţile oamenilor, odată cu sarmalele, şi crucile făcute în aer de slujitorii bisericii.

Era marea poftă de tot ce e sfânt a ortodocşilor. Ar fi avut motive să moară de invidie francezul dacă se afla acolo. Dar nu venise. Nu-l invitase nimeni, ce-i drept, deşi el, în ciuda incidentului de peste vară, donase, din proprie iniţiativă, cinci tone de făină care luaseră drumul brutăriei lui Ghionoaie, de unde porniseră spre locul evenimentului, duminică, înainte de revărsatul zorilor, zece mii de pâini şi tot atâtea prescuri.

De vin se ocupase doctoriţa Cărămidă. Crama de la Mavrodin se privatizase. Proprietarul ei nu putea totuşi să trateze cu refuz direcţia agricolă, cu atât mai mult cu cât aceasta se făcuse că nu observă că pivniţa e plină ochi cu butoaie, iar butoaiele sunt pline cu vin şi preţul vinului depăşeşte de câteva ori preţul plătit de cumpărător.

Vântul se înteţise. În locul măzărichei se pornise ninsoarea. Zece sau cincisprezece mii de capete albe luaseră cu asalt mesele.
Sticlele cu vin se goleau în viteză.
Se desluşeau, în acelaşi timp, o mare grabă şi o mare încetineală în ce se întâmpla acolo.

Graba oamenilor de a înşfăca tot ce se afla pe mese, încetineala dorinţei lor de a-i chema afară pe sfinţii din biserică pentru a se bucura împreună.
Graba sfinţilor de a se închide în muţenia pereţilor şi încetineala lui Iisus de a ieşi în prag ca să înmulţească firimiturile rămase pe mese, căci păsările din pădure nu apucaseră nimic, le era foame şi lor, se roteau pofticioase şi speriate pe deasupra cuiburilor goale.
Graba vântului de a ţine uşa bisericii închisă, încetineala cu care mâinile omului din clopotniţă făcea faţă frigului tot mai pătrunzător încercând să ţină vântul departe de clopote. Graba cu care Dumnezeu îi îmbătrânea pe oamenii de afară.

Încetineala cu care Doru Magiunescu se gândea la frumuseţea acelei sărbători. Graba lui de a pleca de acolo.
Nelu Nae trimisese şi zece sticle de whisky. Scrisese pe cutie că sunt pentru el. Lucrul acesta îi dădea de gândit mai mult decât camionul cu peşte şi cei o mie de cozonaci.

Ce urmărea miliardarul? Nu cumva încerca să-i intre pe sub piele? Avea în mod sigur un scop. Dar, deocamdată, nu putea şti care. Deopotrivă cu încetineala aflării acestuia, îl chinuia graba de-a afla.
Marcela Cărămidă i-a făcut disperată semn din mulţime. A pornit înspre ea, observând în apropierea clopotniţei o bătrână căzută în zăpadă. Era moartă. Se înecase c-o sarma.

Liota de popi care participase, alături de episcop şi fostul şef al direcţiei agricole, la oficierea slujbei de sfinţire, rămăsese în biserică. Poate pentru a împiedica raiul s-o şteargă de acolo.
Iadul o zbughise înainte de începerea slujbei pe uşă, luând forma vântului ce bătea cu furie şi a măzărichei ce se transformase în ninsoare. Prezenţa lui se ghicea însă şi în lăcomia cu care oamenii tăbărâseră asupra meselor vârfuite cu mâncare.

Locul din jurul moartei se golise de oameni. Dumnezeul cel mare nu se zărea însă pe nicăieri pe afară. Rămăsese înţepenit în tabloul de deasupra iconostasului. Deşi putea, era clar că nu voia să ridice un deget pentru femeia prăbuşită în zăpadă. Dumnezeul cel mic voia, dar nu putea. El putuse totuşi să ctitorească biserica în jurul căreia se strânsese puhoiul acela de oameni. Şi mai putuse să-i sature pe toţi oamenii aceştia. Dar uite că nu putea să oprească ninsoarea şi vântul care-o spulbera. Şi nu putea s-o readucă la viaţă pe bătrâna rămasă fără suflare.

Aceste neputinţe, la care se adăugau cu uşurinţă şi altele, îl făceau să-şi dea seama că este un dumnezeu de tot râsul. Noroc că ştia numai el lucrul acesta. Poate că ştia şi Celălalt, Făcătorul Cerului şi al Pământului, dar era băiat de comitet, nu spunea nimănui. Doru Magiunescu i-a mulţumit în gând pentru asta. Şi-n timp ce-i mulţumea a descoperit uluit că femeia ce zăcea în zăpadă era înecata. Adică sfânta, cea pe care o scosese din butoiul cu agheasmă şi, pe urmă, după ce înviase, venise în visul lui şi-i ceruse să construiască biserica.

Vestea s-a răspândit cu iuţeală în mulţime. Iadul s-a speriat şi a fugit îndărăt în biserică. Nu era, aşa cum crezuseră ei la început, o nenorocire, ci un semn dumnezeiesc. Sfânta îşi alesese intenţionat ziua aceasta ca să treacă la cele sfinte. Şi trecuse.

Este cunoscut faptul că-n timpul cât sunt oameni vii, sfinţii înfăptuiesc puţine miracole sau nu înfăptuiesc deloc. Abia după ce devin moaşte se apucă ei vârtos de făcut minuni. Înecata săvârşise două încă de când era vie, acum, că murise, urma, nu încăpea nici o îndoială, s-o săvârşească pe a treia.

Doru Magiunescu se gândea că şi aceasta trebuie să aibă legătură cu el. De aceea şi acordă atâta atenţie moartei.
Vântul se oprise. Ninsoarea stătuse. Aerul de sfinţire dintre clopotniţă şi turlă se risipise peste pădure. Îl hăpăiau pofticioase vrăbiile şi coţofenele, ciorile şi porumbeii sălbatici.

Cele zece sau cincisprezece mii de guri sătule nu mai aveau nici un motiv să zăbovească acolo. Mesele se goliseră. Sticlele cu băutură, aşijderea. În timp ce ultimii oameni ieşeau cu burţile pline din curtea bisericii, înecata intra în sfântul lăcaş purtată pe braţe de preotul agricol. Prefectul însuşi pusese mâna. Cum să nu pună?
Atunci îi câştigase bunăvoinţa salvând-o de moarte. Trebuia să i-o câştige şi acum, ca să fie sigur că minunea ce avea să se întâmple curând n-o să-l ocolească.

În ciuda vremii urâte, fusese totuşi o zi frumoasă. Se observa un aer de smerenie pe chipul înecatei, iar trupul ei schilod mirosea puternic a tămâie. Deşi nu mai era nevoie, toate acestea întăreau faptul că moarta este fără
nici un dubiu sfântă.

Au lăsat-o încuiată în biserică. Calea cea mai simplă ca ea să se transforme în moaşte ar fi fost s-o pună undeva la uscat. Aşa cum se pun rufele, dar s-a împotrivit episcopul. În cazul ăsta nu le rămânea decât s-o vâre, asemenea muritorilor de rând, în pământ, urmând ca la momentul potrivit să-i dezgroape osemintele frumos mirositoare, astfel încât oraşul şi judeţul să se poată folosi, ori de câte ori va fi nevoie, de ele.

Ferice de paralitici şi de cei ce nu câştigaseră niciodată la loto! Ferice de fetele bătrâne care nu-şi întâlniseră încă ursitul şi de femeile ce nu puteau să aibă copii!
Ferice de orbi!
(Va urma)