Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Revoluţiile care au izbucnit în prima jumătate a anului 1848 în Europa centrală şi carpato-dunăreană (Austria, Cehia, Ungaria, Croaţia, Serbia de Nord, Slovacia, Transilvania, Moldova, Ţara Românească şi Polonia de vest) s-au integrat în uriaşul val revoluţionar european.
Pretutindeni nedreptatea întrecuse măsura. Ziua socotelilor se vestea în sunet de arme. Popoarele gustaseră din dulceaţa libertăţii pe care Franţa o purtase de-a lungul Europei. Mişcările de emancipare naţională şi socială trebuia înăbuşite în faşă oriunde ar fi apărut. Dar baionetele nu rezolvă situaţia, nu liniştesc nemulţumiri, nu potolesc spirite, căci răul rămâne. Acestui rău i se adaugă recolta slabă, ca urmare a secetei, de la Atlantic la Urali. Cauzelor generale li se adaugă altele, speciale, izvorâte din situaţii particulare în diferite ţări şi provincii ale continentului european. Cele dintâi, împreună cu acestea din urmă, constituie suficiente motive de nemulţumire şi îndestulătoare cauze producătoare de revoltă, răscoale şi revoluţii. La scurtă vreme după Anul Nou 1848, Sicilia este în fierbere.
Scânteia izbucneşte la Palermo, în 12 ianuarie. Focul se întinde şi în alte părţi ale insulei. Răscoala a putut fi înăbuşită cu relativă uşurinţă de baionetele armatei burbonice, dar regele a fost nevoit să acorde populaţiei o Constituţie pentru a preveni alte mişcări. La zece zile după întâmplările din Sicilia, focul izbucneşte la Paris, oraşul numeroaselor revolte. Monarhia lui Louis Philippe e răsturnată sub presiunea revoluţionară a poporului. Astfel că, principiul libertăţilor cetăţeneşti cerute de revoluţionarii francezi a evoluat şi s-a transformat în libertăţi naţionale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate naţională.
Se proclamă republica, e sărbătoarea celor subjugaţi şi exploataţi. Românilor din Transilvania li se părea că "această întâmplare", revoluţia din Franţa, "a scuturat din ţâţâni toată starea Europei".
Întâmplările din Franţa găsesc teren fertil în mai toate ţările Europei şi revoluţiile vor izbucni peste tot. Pretutindeni poporul face minuni, pretutindeni s-a dovedit făuritorul unor noi rânduieli sociale, aşa cum se întâmplă în astfel de vremuri. La 13 martie revoluţia izbucneşte la Viena. Aceasta se răspândeşte cu iuţeală. La 15 martie se revoltă locuitorii din Pesta. Asemenea evenimente se petrec în aceeaşi zi de 15 martie la Berlin. Revoluţionarii smulg regelui făgăduiala de a întrona un regim constituţional şi un guvern burghezo-liberal este adus la putere. Exemplul monarhului Prusiei e urmat de alţi monarhi, din alte state germane. Mişcările revoluţionare cuprind provinciile italiene, Lombardia, Veneţia. Vântul libertăţii nu se lasă mult aşteptat în ţările române.
La răscrucea marilor futrtuni
În preajma anului 1848 exista atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi în Ţara Românească o stare revoluţionară care cerea în mod obiectiv trecerea la acţiune pentru înlăturarea iobăgiei ce apăsa cea mai mare parte a populaţiei, eliminarea îngrădirilor feudale care îngreunau dezvoltarea economiei capitaliste, dobândirea independenţei şi înfăptuirea unităţii ţărilor româneşti. Iar aceste năzuinţe erau împărtăşite de cea mai mare parte a societăţii. Vestea izbucnirii revoluţiei la Pesta, la 15 martie 1848, a fost primită cu însufleţire şi speranţă de revoluţionarii români din Transilvania.
Bariţiu, care îndurase zece ani teroarea şi şicanele cenzurii, exclamă la primirea veştii despre proclamarea la Budapesta a celor 12 puncte care garantează desfiinţarea iobăgiei, libertatea gândirii şi a scrisului, egalitatea de drepturi şi datorii, pentru toţi cetăţenii ţării, fără deosebire de naţionalitate şi religie: "Plânsul mă înneacă, pentru că în viaţa mea publică de jurnalist, lovită şi cutreerată de atâtea valuri şi prigoniri nemeritate, nu mai cunoscui o altă bucurie". Dar forţele reacţiunii încep să se reculeagă. Moşierimea, dezorientată la început de evenimentele din martie, îşi regăseşte siguranţa de sine. Sabotează legile agrare şi, sub diferite pretexte, amână desfiinţarea robotelor.
La 22 martie, două manifeste sunt răspândite în oraşele şi satele Transilvaniei. Acestea cuprind gândurile şi entuziasmul revoluţionar al intelectualităţii româneşti. Peste două zile, manifeste asemănătoare sunt afişate pe clădirile oraşului Sibiu. În Transilvania, revoluţia de la 1848 a urmat unui lung şir de răscoale, dintre care amintim pe cea de la Zarand (1833) şi pe cea a Moţilor conduşi de Catarina Varga (1841-1847). În 1848, încă din primăvară, ţăranii intraseră pe moşiile grofilor, împărţindu-le între ei. Conducătorii revoluţiei din Ungaria proclamaseră ca obiectiv al luptei lor nu numai o patrie maghiară, dar şi dezrobirea iobagilor ca şi desfiinţarea muncilor obligatorii de pe moşii. Iată de ce în ziua istorică de 3/15 mai 1848, pe Câmpia Libertăţii de lângă Blaj, patruzeci de mii de ţărani din toate Comitatele Transilvaniei aşteptau semnalul luptei împotriva grofilor, pentru pământ şi libertate. Prin glasul lui Laurian, ei au cerut "înlăturarea iobăgiei şi dijmelor, fără deosebire din partea şăranilor iobagi".
Dar, glasurile lui Bălcescu şi Petofi, care îndemnau la înfrăţirea între iobăgimea română şi cea maghiară, pentru lupta comună împotriva Habsburgilor, nu au fost ascultate. Iobagii nu şi-au putut cuceri drepturile. Revoluţia de la 1848 deşi neterminată, a deschis totuşi calea desfiinţării iobăgiei. Nicolae Bălcescu socotea revoluţia din Ţara Românească, asemenea lui Bariţiu aceea din Transilvania, urmarea suferinţelor, nedreptăţilor şi opresiunilor suportate de masele producătoare din partea claselor dominante.
Fiinţă Naţională
Orice examinare ştiinţifică, obiectivă, a politicii naţionale preconizate de revoluţia ungară din 1848, condusă de Kossuth, arată fără putinţă de tăgadă că popoarele care trăiesc împreună sau alături de poporul ungar, convieţuind de secole cu fragmente aflate în minoritate ale acestui popor, nu au avut în 1848-1849 altă cale de apărare a fiinţei lor naţionale, a dreptului lor indiscutabil de a rămâne ele însele, decât de a se alătura Imperiului habsburgic, bastion întunecat al reacţiunii europene, pentru a se apăra de tendinţele de subjugare şi de deznaţionalizare ale unei revoluţii însufleţite de foarte multe idei înaintate pe tărâm social şi al drepturilor şi libertăţilor individuale, dar transformate de nobilimea care s-a instalat la conducerea ei în forţă de deznaţionalizare a unor naţiuni conştiente de sine şi puternice, de către o naţiune redusă numericeşte, dar împintenată de o aristocraţie orgolioasă spre năzuinţe de dominaţie ce-i depăşeau puterile reale.
Tragedia produsă de această contradicţie implacabilă în Europa carpato-dunăreană, ale cărei consecinţe s-au manifestat cu putere în viaţa tuturor popoarelor din acest spaţiu, s-a întrupat cu o forţă excepţională în viaţa lui Avram Iancu, în prăbuşirea sa sub povara decepţiei produse de încălcarea cinică a tuturor promisiunilor făcute de Curtea de la Viena pentru naţiunea sa nu numai asuprită şi exploatată de lungi veacuri, dar şi exclusă din rândul cetăţenilor ţării în care s-a născut. Dar prăbuşirea lui Avram Iancu a însemnat în acelaşi timp o modalitate de asumare a răspunderilor fundamentale faţă de moţii săi, pe care i-a condus în lupte cumplite, fără armele necesare, fără muniţii, fără hrană, încălziţi doar de speranţele în făgăduieli împărăteşti întărite doar de faptul că ele erau acceptate de Craiul Munţilor.
Craiul Munţilor a rămas printre moţii săi, printre cei mai săraci şi oropsiţi dintre ei, acceptând viaţa celor mai dezmoşteniţi, rătăcind prin codrii şi sate, cântând din fluier, cugetând probabil la cele ce au fost şi la cele ce ar fi putut să fie. Avram Iancu, pe vremea când rătăcea ca o umbră printre moţii care luptaseră sub porunca lui şi fuseseră înşelaţi de un împărat, a fost o aducere-aminte vie a imperativului naţional de a nu mai lăsa niciodată speranţele poporului de altceva decât de propria sa hotărâre de a înfrunta orice vicisitudini pentru înfăptuirea năzuinţelor sale. Şi într-adevăr, decepţia din 1848-1849 a devenit o învăţătură fundamentală pentru românii din Transilvania: aceea de a nu mai crede în nici o promisiune venită de la Viena sau Budapesta, de a purta cu tenacitate şi răbdare o luptă fără fanfare şi biruinţe sonore, dar necontenită, bazată doar pe propria lor hotărâre de a nu se lăsa înfrânţi. (Bibliografie "Avram Iancu" , Silviu Dragomir; "Avram Iancu", Ştefan Pascu.
Tratative
Scrisoarea lui Iancu, semnată la 3 august 1849, cu opt zile înainte ca puterea deplină, politică şi militară, să-i fie predată de către Kossuth generalului Gorgei, vechiului adept al reconcilierii cu Austria, şi cu zece zile înainte de capitularea fără condiţii a armatei ungare la Şiria, lângă Arad, are următorul conţinut: "Văzând propunerile de pace pe care ni le-a adus domnul Bălcescu, agentul emigraţiei române, din partea onoratului guvern ungar, trebuie să ne exprimăm regretul că în împrejurările actuale nu putem dezbate cu fraţii maghiari restabilirea păcii, fiind situaţia în care ne găsim foarte critică. Armata ungurească se îndepărtează, iar forţa militară a ruşilor se apropie. Ar fi apoi foarte dificil şi ar reclama mult timp până când am putea convinge poporul a se înfrăţi cu voi. Totuşi, pentru a vă dovedi sentimentele noastre frăţeşti pe care le nutrim faţă de naţiunea maghiară, am hotărât să rămânem neutri faţă de armata ungară în tot timpul acestor lupte, neatacând-o şi apărându-ne numai în cazul că vom fi atacaţi. Nădăjduim că această neutralitate va fi respectată atât de onoratul guvern maghiar, cât şi de şefii armatei sale".
Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - Avram Iancu
