De pe culmile Munţilor Apuseni a strigat pentru întâia oară răzvrătirea

"Avram Iancu/ Istoria de veacuri a Ardealului românesc e istoria de lacrimi şi de umilinţă a unui popor orfan.

Din toate apăsările trecutului, jugul feudalităţii ungureşti a durut mai mult. Pretutindeni domnia străină ne-a încătuşat energiile de viaţă, aici însă s-a aşternut peste noi ca o nenorocire vecină cu moartea, fiindcă în deosebire de alte părţi, generaţiile noastre de iobagi ardeleni, părăsite în cursul vremii de către conducătorii lor, au suferit necontenit o întreită mucenicie: de sânge, de lege şi de clasă. Una numai din aceste primejdii să fi fost ar mai fi putut miji flacăra dezrobirii, laolaltă ele s-au transformat într-un blestem fără apărare, într-o crudă încercare venită parcă de sus, la care nu se putea răspunde decât cu plânsul.

Cu eterna obidă sufletească a tuturor sclavilor. Iată de ce povestea noastră de aici e o lungă plângere în surdină revărsată în doine, ticluită în petiţii la împăratul, sau oftată în rugăciuni la Dumnezeu. Ardealul o mie de ani şi-a muiat deznădejdea în jale şi s-a mângâiat cu visul. De două ori el totuşi a lovit cu sete crâncenă şi cu avânt înfricoşat dospit de impulsuri seculare. În amândouă rândurile lovitura lui a pornit din acelaşi loc care prin vitejie legendară a răscumpărat aureola bărbăţiei îngropate şi a dat unui popor oropsit unica zestre de înălţare morală.

Acest loc este Ţara Moţilor
Moţii apar astfel cu o prerogativă specială în istoria noastră. Neamul lor vânjos adăposteşte singura tradiţie de eroism pe care vremea vitregă nu ni l-a putut înfrânge. În Munţii Abrudului continuatorii vechii aşezări romane, ca într-o cetate izolată de slăbiciunile vremelnice, au păstrat reflexe întârziate din gloria străbună. Cu toată robota lor zilnică aceşti copii ai codrului şi-au menţinut dorul de li­bertate. Când tot Ardealul se legăna în tânguire neputincioasă, în văgăunele lor fermenta revolta. Ei ne-au învăţat mai întâi să plătim cu sânge, nu cu lacrimi, ei au introdus virtuţile războinice pe un pământ biruit, ei reprezintă acţiunea într-o lume copleşită de visare mistică.

De pe culmile Munţilor Apuseni a strigat pentru întâia oară răzvrătirea, ca un bucium precursor al redeşteptării ge­nerale. Moţii sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor: Horia şi Avram Iancu.

Amândouă figurile trecute în mitologia populară se găsesc într-o perfectă înrudire organică. Au pornit şi unul şi altul de la aceeaşi vatră ţărănească, au crescut în aceleaşi patimi şi au încarnat aceleaşi năzuinţi ancestrale. Lupta lor s-a desfăşurat pe un fond comun, având un obiectiv unic şi mijloace la fel. Concepţia politică de care s-a călăuzit şi care a determinat prăbuşirea lor tragică a fost aceeaşi iluzie deşartă a împăratului de la Viena, cea mai tristă şi cea mai scump plătită erezie a ideologiei noastre de veacuri. Ce-i desparte însă pe cei doi martiri ai moţilor, e cadrul vremii în care s-a dezlănţuit epopeea lor, cortegiul de lozince şi de evenimente care i-au întovărăşit pe câmpul de bătaie.

Horia e revoluţionarul ţăran care întrupează instinctele de viaţă ale unui popor prin prisma revendicărilor locale. Drama lui e un preludiu numai al reînvierii care aştepta în umbră. Iancu însă, o verigă într-un lanţ de evoluţiune universală, se înfăţişează de la început într-o armură complexă de luptător pentru soarta integrală a unui neam. El e soldatul conştient al ideii naţionale, a cărui spadă loveşte de la înălţimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui.

Prin Horia ţâşneşte un fulger răzleţ din viforul unui popor, prin Iancu cere cuvânt poporul însuşi, cu adevărurile programatice azvârlite în cumpăna istoriei. De aceea răscoala lui Horia e o platformă morală fără consecinţe şi transformări de domeniul realităţii, câtă vreme revoluţia de la patruzeci şi opt rămâne ca o înaltă semnificare politică, prin care s-a inaugurat istoria modernă a românismului, deschizând drumul dezrobirilor viitoare.
Se va găsi oare cândva meşterul iscusit, care despicând întâmplările şi cântărind faptele să reconstruiască această pagină strălucitoare de demult?

Va veni poetul să lumineze cu razele lui în zguduitoarea tragedie sombră, ori istoriograful să descifreze faţa vremii în toate tainele ei şi să dea eternul omenesc din zbuciumul lui Avram Iancu, îndeplinind astfel o operă de educaţie naţională?

Personalitatea mortului de la Ţebea se desface din galeria trecutului apropiat, învestită cu o excepţională valoare morală, din care posteritatea şi mai ales zilele noastre tulburi ar putea să desprindă linii simple şi mari. Peste tot pleiada vizionarilor ardeleni de la patruzeci şi opt, cu suflul lor romantic, cu concepţia eroică care le străbătea crezul politic şi cu idealismul luminos al care îi povăţuia, înfăţişează o culme pe care de atunci şi până astăzi ge­neraţiile de epigoni n-au mai fost în stare s-o atingă. Sfor­ţarea poporului nostru, de a elabora la el acasă cuvinte de ordine ale frământării continentale din această perioadă, a dat roade.

Din ceata iobagilor asupriţi au devenit repede cărturarii lor oameni politici cu o limpede intuiţie a situaţiei, şi când a sunat ceasul, aceşti preoţi şi mireni de la sate, într-un elan vijelios au încins spada devenind prefecţi, tribuni şi centurioni, reîmprospătând astfel pe un colţ de pământ uitat un aspect mişcător din Antichitatea latină. Subt conducerea lui Şaguna, prototipul cel mai distins al eclesiastului militant produs de istoria noastră şi cu îndrumarea lui Simeon Bărnuţiu, profesorul cu suflet de apostol, un şir întreg de fruntaşi au răsărit fanatizaţi de idee. Era mişcare, patimă îndrăzneală în rândurile lor şi hotărârea nestrămutată de a-şi duce cauza la biruinţă.

Din primele zile ale fierberii din Ardeal s-a ivit pe pla­nul întâi, alături de dânşii silueta tânărului din Câmpeni, care dă un relief cu totul deosebit comitetului naţional de atunci. Avram Iancu descindea cu o structură sufletească particulară. Urmaşul lui Horia aducea cu sine mândria aspră a moţilor, acea pornire furtunoasă de plată şi răsplată care înroşise odată crestele munţilor cu focul re­voluţiei. În vinele lui zvâcnea sângele fierbinte cu descărcări violente de pasiune elementare. Credinţele vremii şi evenimentele din jur se agitau cu o putere înzecită acest temperament de erou. Firea lui Iancu, caracterul distinct şi unic al ţăranului de la Vidra, a smuls de la început mişcarea de la patruzeci şi opt din ogaşa bătătorită a suplicaţiunilor seculare către "prea-înălţatu cezaro-crăiesc scaun" şi i-a dat un caracter revoluţionar.

Fiinţa lui îmbibată de fanatism a dominat masele din primele clipe. Acest tânăr de douăzeci şi cinci de ani, cu graiul răspicat şi scurt, cu sclipiri de oţel în adâncul ochilor albaştri, şi-a dat seama că numai armele pot hotărî într-un proces de vea­curi, care a batjocorit până la sânge plebea năpăstuită. La adunarea de pe Câmpul Libertăţii în 3/15 mai la Blaj, Iancu a venit în fruntea moţilor organizaţi milităreşte, gata să înfrângă orice val inoportun de cuminţenie iobăgească. Peste capul episcopului Lemeni şi a plesnit ca un bici de foc. Dincolo de îngrijorarea căpeteniilor circumspecte, tribunalul de la Câmpeni radia tinereţe, nervi şi optimism.

Prin el a primit mişcarea noastră nota vitejiei şi romantismul de epopee. În sfatul conducătorilor, Iancu şi-a impus pecetea lui definitivă. Înalta prevedere politică a lui Şaguna şi cumpătul diplomatic al înţeleptului arhiereu, unite cu viziune istorică a lui Simeon Barnuţiu, se completau admirabil cu acest om de acţiune, care în comitetul de la Sibiu, într-o memorabilă şedinţă prelungită de calcule şi temeri a tăiat scurt discuţiile savante: Domnilor, vorbiţi înainte, eu plec în munţi şi fac revoluţie!

Ce-a urmat se ştie. E prima noastră afirmare a ideii de libertate politică, cea dintâi campanie ostăşească în războiul de neatârnare. Avocatul Avram Iancu a pledat cu sabia în mână cauza românismului. Prefectul de lăncieri întors între moţii lui s-a dovedit un strălucit şef militar. Ca împinşi de o chemare magică, i-au roit împrejur ciubărarii şi ciobanii din văile Crişului şi ale Arieşului. S-au aprins focuri pe culmi, a început să sune tulnicul de brad, s-au pornit carele Iancului de care plânge şi azi poezia populară şi tunurile de lemn au fost urcate pe vârfuri la trecători. Agerul prefect, frumos, drept şi încrezător crai al munţilor, se ivea pretutindeni pe calul lui alb ca un zeu al luptei. Prestigiul lui personal întreţinea şi coeziunea şi disciplina acestei armate de ţărani. Cele două invazii ungureşti în Munţii Abrudului, sugrumate în sânge subt cutropirea moţilor, au arătat lumii la ce grad erau piepturile lor.

Toată vremea Iancu a fost comandantul necontestat, adorat de mulţime. Oastea lui n-a cunoscut o clipă de înfrângere. Armatele imperiale au fost bătute de rebelii unguri, prinţul Windischgraetz a fost alungat de Kossuth peste graniţa Ungariei, baronul Puchner cu austriacii lui bine înarmaţi a fugit din faţa lui Bem la Râmnicul-Vâlcei, când în Munţii Abrudului flamura noastră fâlfâia triumfătoare. În acest timp, de aproape doi ani, când Avram Iancu a desfăşurat o acţiune proprie fără nici un ajutor din partea autorităţilor militare imperiale copleşite de o frică meschină, eroul de la Fântânele paralel cu mişcarea armată avea şi o intensă activitate politică. Cuibul lui de stânci devenise focarul redeşteptării naţionale româneşti de pretutindeni.

Fie ca îndrumă linia de conduită a tovarăşilor săi din comitetul naţional, sau primea emisarii guvernului de la Dobriţin, fie că urmărea planurile Curţii de la Olmutz, Iancu concentra atunci destinele neamului în mâinile lui. Subt ocrotirea munţilor neînvinşi, la lumina unui foc, ţăranul din Vidra şi generosul boier muntean Bălcescu urzea pentru întâia oară pe urmele mortului de la Turda visul unirii tuturora. Până târziu, după venirea ruşilor în ţară, el a fost un factor activ al echilibrului politic, chibzuit şi desfăcut de prejudecăţi, neavând alt punct fix în cugetarea lui decât soarta integrală a neamului.

După strălucirea orbitoare a venit prăvălirea în prăpastie, cea mai întunecată tragedie care putea zdrobi sufletul-erou. Perfidia Vienei a transformat repede un popor biruitor într-un popor mucenic. Absolutismul austriac ca o nouă pecingine s-a aşternut deasupra Ardealului, trecut din ghiarele brutale ale nemeşilor unguri în sforile abile ale poliţiştilor austriaci. Subt apăsarea regimului s-au prăbuşit teorii politice şi gânduri de regenerare. Fruntaşii noştri au luat lumea în cap şi au atârnat spada în cui, aşteptând zile mai bune. Sufletul nedomesticit al lui Avram Iancu n-a putut suporta odioasa încercuire ca şi mai înainte a tresărit cu aceeaşi patimă asupra robiei.

El care îşi hrănea avântul din impulsuri atavice şi simţise cu toată carnea lui măreaţa dramă, în minte cu făgăduinţele de ieri şi în ureche încă cu strigătul năvalnic al gloatelor de la Mărieşel nu putea privi cu braţele încrucişate ruşinea şi nu-şi închipuia să trăiască ca un modest cancelist aulic, sau ca pensionar austriac din mila vulturului cu două capete. O nouă revoltă l-a aprins şi i-a adus pierzarea. Se ştie calvarul de la Viena, după ce în cabinetul împăratului a respins decoraţia: "- Nu ne-am luptat pentru jucării – vrem drepturi, Maiestate!" Se cunosc loviturile groaznice de mai târziu; închisoarea din cetatea de la Alba Iulia unde l-au ferecat în lanţuri şi l-a pălmuit un căpitan austriac pe Craiul Munţilor!

Ce vifor pustiitor trebuie să fi bântuit în acele clipe în sufletul Prometeului înlănţuit! Ce umbre fugare se vor fi abătut peste fruntea lui, pe care strălucea cununa de raze a unui popor întreg! Ieşit de după zidurile negre, eroul umilit era pe marginea abisului. Ce putea face el? Drumul lui nu mai avea întoarcere. Să se înarmeze cu scripte şi documente, ca să susţii o plângere străveche stropită cu sânge? Să apere ca avocat la tribunalele nemţeşti pădurile moţilor cerşetori? Nu mai era ieşire. Avram Iancu trebuia să cadă, să dispară din circulaţie ca să intre în imperiul legendei şi să diriguiască de acolo cu neînduplecata putere a moţilor crezul unui neam...

A urmat deci fatalul sfârşit de dramă, zguduitor şi mis­tic ca o tragedie shakespeariană. Iancu s-a întors acasă în munţii lui robiţi iarăşi, de această dată rob şi el, înfrânt în credinţă şi batjocorit în amorul propriu. O perioadă de singurătate dârză a premers melancoliei, i-au mai rămas, subt ochii înlăcrimaţi ai unui tată ţăran, tăcut şi reflectând parcă în privirile duse crâmpeie dintr-o glorie apusă, el s-a închis ca într-o criptă mortuară. Erau zadarnice toate îndemnurile prietenilor, invitaţiile la Dieta de la Sibiu, planurile de memorand la împăratul... Iancu era protestarea mută a decepţiei generale şi era prizonierul demnităţii sale rănite.

În această postură l-a surprins călătoria împăratului Franz Iosef în Ardeal, vizita tânărului monarh în Ţara Moţilor. Toate stăruinţele prieteneşti de atunci cu tot mirajul unor avantagii politice pe seama alor săi, nu l-au putut îndupleca să apară înaintea domnitorilor. Vizita plăpândului Habzburg s-a desfăşurat într-o atmosferă de amărăciune şi doliu. Foştii lăncieri, lăncieri lipsiţi de comandantul lor, se uitau cu sprâncenele încruntate la acest convoi nedorit. În faţa casei cu şindrilă de la Vidra nu aştepta decât tatăl eroului, întinzând un pahar de vin oaspetelui, cu un gest liniştit de politeţe patriarhală. Avram Iancu pregătise acest gest de muşcătoare ironie şi se afundase în codru ca un vultur cu aripile zdrobite, aruncând prietenilor săi sentinţa lapidară ca un dicton biblic:- Toate sunt în zadar, un nebun şi cu un mincinos nu se pot înţelege...

De aici înainte o singură dată l-au mai putut urni din pasivitatea lui. În năzuinţa de a-şi crea un acord cu împrejurările, conductorii politicii ardelene au făcut totul ca să curme protestarea solitarului din Munţii Apuseni care împrăştiau sugestiuni neplăcute Burgului de la Viena. S-au dus deci la dânsul, l-au acoperit de mustrări, l-au insinuat că confundă binele public cu rosturile lui şi cu puterea l-au adus la Sibiu. Iancu târât le-a ascultat argumentele, le-a primit programul. Cine ştie ce prăvăliri surde se sbăteau în tăcerea lui? O mare bucurie îi însenina pe toţi la gândul că actul de submisiune a tigrului îmblânzit va avea o reală contravaloare politică. O delegaţie de fruntaşi l-a dus la principele Schwartzenberg, guvernatorul Ardealului, care i-a strâns mâna cu satisfacţie şi l-a poftit să şeadă: – Also, was wollen die Rumänen? Iancu, ca la lumina unui fulger, v-a fi văzut atunci toată fatalitatea unei istorii milenare. A zâmbit şi el prinţului şi a răspuns cu ochii rătăciţi:- Serenisime, o academie de drept la Sibiu şi o baie de vapori la Vidra!

În clipa aceea a înnebunit Avram Iancu.
Zeci de ani s-a plimbat mortul viu pe poienele dintre brazi, peste mormintele unde dormeau lăncierii lui. Desculţ, zdrenţăros, ca un rege Lear rătăcea Craiul Munţilor, cea mai înfricoşătoare icoană a derăpănării unui popor chinuit. Pe la târguri sau pe la câte o culme de deal se ivea făptura lui pribeagă. Moţii alergau la el să-i atingă genunchii ca pe nişte moaşte şi zdrenţele lui ca pe o binecuvântare. Avram Iancu scotea un fluier de cireş şi cânta marşul lui: "Astăzi cu bucurie românilor veniţi/ Pe Iancu în câmpie cu toţii îl însoţiţi!"... Ţăranii ştiau cântecul atât de bine. În cadenţele lui bătuseră pe hatmani şi
zdrobiseră odinioară legiunea cu chivărele cu cap de mort. Ca un cor din tragediile lui Sofocle înconjurau pe titanul căzut şi plângeau...

Într-o zi l-au găsit mort pe o bancă, cu faţa întoarsă spre cer şi l-au îngropat subt gorunul lui Horea la Ţebea, cu o pia­­tră albă la căpătâi, într-o groapă împrejmuită cu zăbrele sărace...
Gorunul plouă de atunci cu frunze, ţăranii îi cântă în balade la coarnele plugului, iar istoria noastră învaţă din religia lui...

Sunt cincizeci de ani şi mai bine de când a murit a doua oară Avram Iancu. De atunci faţa vremurilor s-a schimbat printr-o cascadă vertiginoasă. Credinţa lui s-a înfipt adânc în conştiinţa neamului şi a ajuns la o răspântie nouă. Viforul de la patruzeci şi opt s-a pornit iarăşi şi a zguduit catapeteasma lumii. A reînviat epopeea. Românismul s-a ridicat din cenuşa ruinei universale şi peste târgul pajurei cu două capete dorobanţii noştri au împlântat tricolorul pe palatul lui Buda...

O justiţie imanentă, veşnică şi implacabilă, a rectificat povestea noastră şi-a răsplătit martiriul eroului. În faţa monumentului de la Ţebea se închină o Românie, aşa cum a visat-o el cu Bălcescu la focul de pe creste sau cum a văzut-o ca o fantomă la arătările lui de pribeag nebun.

În decorul schimbat, un alt monarh trece astăzi pe la casa Iancului. E al nostru. Vine să îngenunche la groapă, simbolizând recunoştinţa unui neam. Clipa ne covârşeşte cu înţelesul lui adânc, un fior de veacuri tremură în frunzele gorunului lui Horia şi din troparele bizantine flutură demnitatea peste capetele noastre. În coborârea amurgului se vor aprinde iar focuri pe culmi, fumul lor se va ridica la cer paşnic şi blând, ca fumul jertfei binei primite. Târziu în lumina albă de lună va picura din nou un glas de fluier între crengile brazilor, ca o chemare de departe: "Astăzi cu bucurie românilor veniţi!"
Ascultă, Sire, acest fluier cu toate poveţele lui! E fluierul ţăranilor noştri, fluierul lui Iancu, fluierul fermecat, în cântecul lui e toată mântuirea noastră!...

Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - Avram Iancu