La ţol festiv

Lipscanii de la Leip­zig (Lipsca) aduceau la Bucureşti, pe la 1700 cele mai fine ţesături. Pe la 1750 uliţei din buricul târ­gului i s-a spus ­Lips­cani şi nu întâm­plător.

Aici veneau carele cu marfă de la vestitul târg de la Leipzig (Lipsca, aşa cum îi spuneau neguţătorii). Ehe, ce vremuri! Negustorii de pe Lipscani etalau în vitrine cele mai fine mătăsuri şi stofe, dar aduceau şi ţesături mai ieftine pentru cei care aveau pungile mai goale.

Era o adevărată sărbătoare ale­ge­rea materialelor pentru cele mai distinse rochii ale doamnelor şi pentru cele mai elegante vestoane bărbăteşti. Stofele, mătăsurile ori dantelele erau alese cu migală. Jupânul ori jupâ­nea­sa îşi invitau muşteriii în prăvălie şi le arătau marfa pe care o avea fiecare, în­cât cucoana şi musiu să-şi găsească ţesăturile dorite.

Nimeni nu se gră­bea. Negustorii îşi serveau târguitorii cu dulceaţă şi apă rece în zilele căldu­roa­se de vară, în timp ce iarna le ofe­reau ceai şi cafea. Erau date jos de pe raft valuri întregi de ţesături elegante, apoi, când domnii îşi alegeau măr­fu­rile, cumpărăturile erau împachetate şi trimise acasă. Aici intervenea măiestria croitorilor, pentru ca, mai apoi, cuconiţa şi domnul să-şi poată etala somptuoase vestimentaţii.

Ghermeşit, cutnie şi mătase
Dar nu numai negustorii de pe Lipscani erau cei care vindeau astfel de mărfuri. Obiecte şi mătăsuri scumpe ajungeau şi în celelalte târguri mari ale Ţărilor Române. Radu Rosetti a surprins în volumul "Amintiri" câteva aspecte ale vestimentaţiei şi tabieturile acelor ani: "Albiturile se confecţionau în casă, din inuk sau din cânepa recoltată în ţară; (…) Încălţămintea obişnuită se făcea din piele dubită şi lucrată de meşteri pământeni, iar cea de lux, pentru meşti, papuci, iminei şi ciubote purtate la ocaziuni mari, se aducea de la Ţarigrad. Tot de la Ţarigrad şi din schelile Levantului veneau ghermeşitul, (ţesătură fină, de mătase – n.n.) cutnia, (material oriental din mătase cu bumbac – n.n.) şi celelalte stofe din matasă sau de lână, întrebuinţate pentru îmbrăcămintea bărbătească şi femeiască a claselor avute, şalurile şi covoarele de preţ. (…) Trăsurile, sticlăria, serviciurile de masă şi unele obiecte mărunte se aduceau din apus. Observ aici, după cât am auzit de la bunica, tata şi moşii mei, de la bătrânii din generaţia hatma­nului, în copilăria şi tinereţea ­acestora, adică prin al treilea şi al patrulea patrar al veacului al optsprezecelea, boierii de obicei se serveau încă, la masă, de talgere de cositor, cari până atunci mai ­figurează pe unele izvoare de zestre. Existau în casele boiereşti bogate şi servicii de porţelan, dar erau privite ca lucruri de mare lux şi se întrebuinţau numai la ocaziuni mari. Argintărie era puţină şi de calitate proastă, titlul unsprezece. Venea din Apus, dar cred că erau nişte modele speciale pentru ţările noastre; de obicei numai  mânerele furculiţelor erau din argint, furci de fier erau înfipte în acele mânere."

Europenizarea
Tot din "Amintirile" lui Radu Rosetti aflăm că "foarte mulţi tineri din treptele de mai jos şi chiar bărbaţi de vârstă mijlocie purtau straie nemţeşti încă din anii întâi ai domniei lui Ioniţă Sturdza".

"Europenizarea" stilului ­vestimentar a creat probleme ­negustorilor autohtoni care nu prea ştiau noile croieli. Obişnuiţi să ­confecţioneze conteşuri, anterie, giubele şi şalvari nu prea se ­pricepeau să facă redingote, ­scurtuce, jiletce, pantaloni strâmţi şi pantaloni largi. "Pentru a urma să se hrănească prin croitorie ar fi trebuit să se supuie la o nouă şi lungă ucenicie, fără a fi siguri că vor putea ajunge la meşterie.  (…) Croitorii evrei erau maeştri în acest domeniu. "În puţini ani, transformarea a fost desăvârşită. Nu mai vedeai decât ici şi colea, în «port moldovenesc», decât câte un boier mai bătrân", ­po­ves­tea Radu Rosetti.

Şi cum ­cuconi­ţele erau arătoase în fel de fel de stra­ie, în ton cu moda vremii, de mul­te ori stârneau gelozia soţilor. Un "episod" de "zulie" cruntă e ­descris în volumul "Amintiri". ­Pro­ta­gonistul este Lascăr Bogdan, văr primar cu bunica domniei sale. Acesta se căsătorise cu "Smaranda Balş (…) o femeie frumoasă, vestită mai ales prin splendoarea, ­abon­den­ţa şi lungimea părului ei auriu. Faptul că Bogdan nu-i era cu ­cre­din­ţă nu-l împiedica să fie grozav de ge­los, în aşa grad, încât noaptea în­vă­lă­tucea împrejurul braţului său una din cozile ei pentru ca să nu poată pleca de lângă el fără ştirea lui".