Merita, oare?
Editorial de Lavinia Betea |
Canalul Dunare-Marea Neagra este cea mai mare investitie romaneasca. Vreme de 12 ani, pe santierele sale au trudit in conditii dificile, zilnic, circa 30.000 de oameni.
Santierul fusese deschis la "sugestia" lui Stalin, care-si exporta astfel politica de "faurire a lumii noi". Santiere imense de constructii industriale si transporturi unde taranii erau calificati la repezeala ca muncitori, iar "dusmanilor de clasa" li se gasea locul de istovire si exterminare. Chiar daca megasantierele staliniste nu vor avea eficienta economica proiectata, succesul scopurilor politice va compensa deficitul. Din 1949 pana in 1953, acelorasi scopuri le serveste si santierul Canalului Dunare-Marea Neagra. Nu este de mirare, asadar, ca primul efect al mortii "parintelui popoarelor" a fost inchiderea constructiei care macina o buna parte din venitul national fara a alimenta sperante de profit la finalizare. Iluzia lui Stalin ca produce "legi stiintifice" care modifica normalitatea socio-economica a tulburat dupa luarea puterii si mintea lui Ceausescu. Canalul Dunare-Marea Neagra, redeschis in 1976, urma sa schimbe traseul marilor nave maritime ale lumii; iar investitia urma sa deserveasca o economie nationala cu nesfarsite investitii alimentate din import.
Ni se spunea atunci ca si de pe Luna se vede Canalul! Asa de-ar fi, merita, oare? Cu ce eforturi si beneficii functioneaza acum cea mai mare investitie din Romania?
Daca pui factorilor de decizie de azi asemenea intrebari, iti raspund (ori tac) ca si cum Canalul - ori ei - s-ar afla tocmai pe Luna!