PR-ul bunului Dumnezeu

L-am cunoscut pe Tudor Gheorghe in anul in care am descoperit ca exista Dumnezeu. Fusesem, pana atunci, ateu militant.
L-am cunoscut pe Tudor Gheorghe in anul in care am descoperit ca exista Dumnezeu. Fusesem, pana atunci, ateu militant.

Anumite intalniri se intampla in momente cruciale ale destinului. Si cand spun asta ma gandesc la intalnirea cu un om, cu o idee sau cu un sunet anume. In 1976 mi s-a nazarit ca lumea trebuie schimbata. Terminasem Liceul Militar si eram elev intr-o scoala de ofiteri. Impreuna cu alti nebuni ai spatiului cazon, am declansat un fel de miscare artistica pe care o numeam, cu trufie, "spatiul de dincolo de esente". Ca sa ne punem in opera nebunia, trebuia sa parasim armata. Dar cum acest lucru nu se putea, fara plata scolarizarii, decat pe motive medicale, am hotarat sa ne "imbolnavim", pe rand. Eu am decis sa ma intoxic cu antideprin, un medicament care, luat in cantitati mari, producea crize asemanatoare cu epilepsia.

Asa am ajuns la sectia neuro a Spitalului Militar din Sibiu. Aici am citit, pentru prima data, Biblia si l-am descoperit pe Dumnezeu. In acelasi an, la un chef cu bancuri politice, filozofie de doi lei si mult zaibar, am ascultat pentru prima data o melodie de Tudor Gheorghe.

SOCUL. Un prieten pe nume Florin Fumureanu ii stia aproape toate cantecele si le canta tuturor celor care considera el ca merita. Era muzica de elita a chefurilor noastre de "artisti". In seara aceea, socul intalnirii cu muzica lui Tudor Gheorghe, desi cantata cu gura altuia, a fost zdrobitor asupra tuturor cunostintelor si trairilor mele muzicale de pana atunci. Nu-mi mai trebuia nici Pink Floyd, nici Queen, nici Deep Purple, nici Uriah Heep. Descoperisem o altfel de muzica, de o atat de frumoasa si pura simplitate, incat ma facea sa ma rusinez de dogmatismul meu juvenil, inzorzonat cu lecturi sofisticate si muzici la moda.

AMINTIRILE. De fapt, nu descopeream nimic. Imi reaminteam doar de lucruri pierdute prin vagaunile memoriei: de satul natal pe care-l parasisem la 7 ani, de bunicul meu, Manega, care iubea caii si padurile si care mi-a dat prima lectie de calarie, urcandu-ma pe o iapa fara sa si capastru, de valceaua cu flori si fluturi care despartea casa noastra de cimitir, de Balta lu’ Caluianu, unde ma duceam cu gastele, de Magura lu’ Tranca, de Dealu lu’ Galca, de prispa bunicii dupa mama, unde dormeam pe cerga in noptile de vara, de serpii pe care, in inconstienta mea de copil, ii prindeam cu un cracan si le smulgeam dintii cu batista, ca sa nu mai muste...

REINTALNIREA. M-a podidit brusc un dor naprasnic de toate acestea si m-am dus sa le vad... Le-am gasit mici si paraginite, ca niste jucarii stricate peste care crescusera buruienile. Satul degenerase, parasit de barbati mai intai, apoi de copiii mutati la oras. Ramasesera batranii, cativa adulti, un popa curvar si femeile. Cele mai multe dintre ele cazusera in patima betiei. Am plans in hohote in fata fostei case parintesti, care arata ca o baba sulemenita. Noii proprietari o refacusera si o vopsisera. Satul copilariei mele murise, acoperit de rusinea timpurilor noi. L-am regasit intact, mereu si mereu, in cantecele lui Tudor Gheorghe, pe care, de atunci, l-am purtat tot timpul cu mine. Atat in drumurile mele prin lume, cat si in drumurile cautarii de Dumnezeu. Caci, am uitat sa spun, cei care-mi dadusera Biblia erau adventisti. De atunci, timp de 13 ani, l-am cautat pe Dumnezeu prin toate bisericile care si-l revendicau, pentru a-l descoperi, in cele din urma, in ortodoxia stramoseasca. Ma impiedicase sa-l caut unde trebuie ticalosia popilor nostri...

OBSESIA. In toate aceste cautari, m-a insotit peste tot muzica lui Tudor Gheorghe, ca o obsesie dureroasa si vindecatoare in acelasi timp. De cate ori mi-era dor de mine, puneam o placa la pick-up-ul uzat, cu un singur difuzor, singurul pe care mi-l puteam permite la vremea aceea. Nu mi-am dat seama decat tarziu ca aceasta muzica insotitoare de destin nu era intamplatoare in viata mea, asa cum nu intamplator a fost momentul intalnirii. Poate - cine stie? - daca alta ar fi fost conjunctura, daca altfel s-ar fi potrivit lucrurile, nimic n-ar mai fi fost din ceea ce este iar aceasta sudura a sufletului meu de cantecele lui Tudor Gheorghe nu s-ar fi produs.

SANSA. Visul utopic din adolescenta, "spatiul de dincolo de esente", s-a stins repede, mai intai din cauza oboselii de a lupta in gol, apoi gratie interventiei Securitatii. Dupa ce ne-am imprastiat care incotro prin tara, toti cei care facuseram parte din "conjuratie" am fost chemati pe rand sa dam declaratii, sa recunoastem. Spre uluirea lor, am recunoscut cu totii, caci n-aveam ce ascunde. Cu exceptia unuia singur care, aveam sa aflu mai tarziu, nu a fost chemat la interogatorii. Era informatorul grupului.

N-as mai putea, cu mintea de acum, sa incerc sa schimb lumea impodobind-o cu flori abstracte culese din "spatiul de dincolo de esente". Dar nici nu-mi pare rau. Mai mult, ii sunt recunoscator sortii ca mi-a dat aceasta sansa. Caci daca nu incerci la 20 de ani sa-ti pui in practica utopiile, cand sa mai incerci?

Cu atat mai mult cu cat, tot atunci, m-am intalnit cu Tudor Gheorghe, PR-ul bunului Dumnezeu, si am descoperit muzica lui Tudor Gheorghe. Dar oare am descoperit-o eu, sau ma astepta ea la cotitura?

"SALUT, NEA TUDORE!" Romulus Vulpescu il innobila pe Tudor Gheorghe scriindu-i numele cu litere mici, pentru a-l introduce in anonimatul zeiesc al folclorului. "Topit in definitie, iata-l un nume comun, ca raul si ca dragostea, ca sapa si ca soarele, ca iarba si ca moartea: tudor gheorghe - poezia cantec." Artistul insusi se simte de-al satului, de-al tarii, oriunde s-ar afla: "La anii astia, saizeci la numar, in orice oras al tarii as fi, ma saluta foarte multa lume: «Salut, nea Tudore!». Sunt considerat de-al lor. Si nu intelectualii, ci oamenii de pe strada". "N-AM CANTAT NICIODATA LA NUNTI, PENTRU CA NU MA PRICEP" Trubadurul din "Cetatea banilor" are, printre altele, si doua ciudatenii: nu canta in spatii deschise si nu canta in restaurante si la nunti, desi s-a spus ca ar fi facut-o la nunta lui Ristea Priboi. Prima bizarerie isi are explicatia in aceea ca, zice artistul, in aer liber, sunetul se pierde, se risipeste, iar soaptele nici nu se aud. Iar cantecele lui Tudor Gheorghe au multe soapte. Fara soapta nu intelegi bine strigatul. Sunetul trebuie tinut captiv sub cupola ca sa poata fi ascultat, respirat, sa-si faca menirea fata de ascultator. In privinta celui de-al doilea aspect, artistul zice: "N-am cantat niciodata la nunti, pentru ca nu ma pricep. La Ristea Priboi am fost invitat ca orice nuntas. Si ca orice oltean invitat la o nunta cu dar, am dat darul. Atat. Am toata stima pentru cei care se pricep. Cineva trebuie sa cante si in restaurante. Trebuie, cineva, sa cante si la nunti. Dar lucrul asta trebuie sa-l stii, e o meserie. Eu nu stiu. Daca-mi vine sa cant Blaga? Sau Ion Barbu? Pai nu-mi sparg aia capul cu farfuriile?". "NU VREA NEBUNUL SA BATEM DIN PALME!" Se spune despre Tudor Gheorghe ca nu-i plac aplauzele. "Nu-i adevarat" - spune artistul. "Cui nu-i plac aplauzele? S-a inoculat ideea aceasta, pentru ca eu nu prea las publicul sa aplaude in timpul spectacolelor. La un moment dat, poemele se leaga in asa fel intre ele incat e pacat sa se intrerupa cu aplauze o anume stare emotionala care se creeaza. Si daca eu rog sala: acuma nu aplaudam, lumea se sperie putin si se gandeste: «Nu vrea nebunul sa batem din palme, nu batem din palme!»"