Pro şi contra

A fost membru fondator al Cenaclului Flacăra. A participat la prima întâlnire organizată la Casa de Cultură a Sectorului 1 din Bucureşti, iar primele melodii pe care le-a cântat în cenaclu au fost "Ai, hai" (pe versuri populare) şi "Baladă de copilărie" (versuri de Adrian Păunescu). Doru Stănculescu spune că cenaclul a fost un focar de cultură şi artă de bună calitate la care veneau tinerii, şi nu numai, fără să fie obligaţi de nimeni. "A fost un fenomen peste care nu se poate trece cu vederea într-o eventuală istorie a culturii române contemporane". Tinerii veneau în număr mare la spectacole, iar acest lucru nu a trecut neobservat. Puterea de atunci veghea la tot. "La un moment dat, Nicolae Ceauşescu a sugerat ca de în noaptea de Paşti, Cenaclul Flacăra să se ţină la Sala Polivalentă din Bucureşti, pentru ca tinerii să vină acolo şi să nu meargă la biserică. Dar pe la 23:30, rămăseseră doar un sfert din cei 8.000 de oameni care au fost la început. După miezul nopţii însă, tinerii s-au întors la Polivalentă cu lumânări în mână", îşi aminteşte Doru Stănculescu.

AMINTIRI. La primele spectacole cu cenaclul, artiştii nu erau plătiţi. Dar atmosfera era atât de plăcută, încât nimic nu mai conta. "A fost o perioadă frumoasă. Trebuie să ţinem cont însă şi de faptul că eram cu toţii tineri. Aveam în acea perioadă pletele până la coate", povesteşte artistul, care acum este ras în cap. Doru Stănculescu a luat şi premiul cel mare al revistei Flacăra în primul an al cenaclului. În turneele cu Cenaclul Flacăra, Stănculescu s-a pricopsit cu porecla "presidente", poreclă cu care a rămas până astăzi. "Mircea Vintilă şi cu mine am înfiinţat mişcarea Grogy din România şi cel care se «împărtăşea» cel mai tare era numit «presidente». Au fost unii care ne-au auzit în timp ce ne spuneam aşa şi au crezut că aşa ne spunem mereu. Astfel că mie aşa mi-a rămas porecla", povesteşte zâmbind artistul.

PROBLEME. Pe la sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80, Stănculescu a început să meargă mai rar în turneele cenaclului, care durau deja două-trei luni. "Au început să apară nişte neconcordanţe între felul în care gândeam noi, vechea gardă a Cenaclului Flacăra şi felul în care Adrian Păunescu dezvolta acest fenomen. Şi atunci am început să o răresc cu turneele", spune Doru Stănculescu. Un alt motiv pentru care artistul a prefe­rat să nu mai participe la întâlnirile cenaclului a fost oboseala. "Cu Adrian Păunescu trebuia să stai tot timpul în priză, iar lucrul acesta ne afecta pe noi. Nu se ştia dacă el, după ce te culcai la 5 dimineaţa, nu te trezea la ora 9 pentru că avea chef să joace fotbal. Se simţeau un stres, o apăsare. Să fii în priză 24 de ore din 24 devenise obositor", adaugă artistul. Stănculescu spune că din aceste motive a preferat să stea deoparte, să-şi vadă în linişte de concerte, de muzica şi de cântecele lui, cântece care au fost şi sunt iubite de români.  


GEORGE NICOLESCU. "Am pri­mit un telefon  în 1981, de la dl Balacciu, redactor la Flacăra, care ştia de mine de la Gil Dobrică. Eu cântam la nunţi, pentru că aveam nevoie de bani, ţin să se ştie acest lucru, şi am refuzat să merg, pentru ca mai târziu să mă răzgândesc. Când cenaclul a venit la Buzău, unde eram profesor, m-am dus. Eram cam răguşit, dar am reuşit să încropesc ceva. Pentru că eram cunoscut, am fost primit cu entuziasm şi am avut mare succes de public, iar Păunescu a declarat că din acea clipă sunt cooptat în cenaclu. Ni se cerea să nu bem, atmosfera fiind una de muncă totală. Aveam spectacole de la 6 seara până dimineaţa la 2, în fiecare zi, ceea ce implica şi concentrare, şi oboseală. Prin decembrie l-am rugat pe Ştefan Hruşcă să-mi împrumute chitara, eu nefiind folkist. Am compus un cântec, un fel de sirop de tuse amestecat cu sirop de zahăr ars, cu versurile mele. Dl Păunescu a spus: «Nu, îţi fac eu text». Şi mi-a făcut. Apoi a dat un telefon şi a întrebat persoana de la capătul firului dacă îi place cântecul. Acea persoană era Nicu Ceauşescu, iar piesa era «Viaţa noastră unde e, viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea?», destul de periculoasă atunci. La Focşani am lansat-o şi cântau oamenii cu mine ca şi cum o ştiau dintotdeauna. A fost un succes şi aveam aplauze la scenă deschisă minute întregi. În 1985, când a avut loc nefericitul accident de la Ploieşti, eu nu am fost. Acum locuiesc la câţiva metri de acel stadion." (Loreta Popa)

MĂRTURII: FĂRĂ PREA MULŢI BANI
"Cenaclul Flacăra nu a reprezentat o afacere din punct de vedere financiar. Pe vremea aceea se câştiga puţin din muzică. Îmi amintesc că am avut destul de multe pro­bleme cu regimul comunist din cauza stilului meu ­nonconformist. Aveam şi o pro­blemă la dosar din cauză că sora mea, cântăreaţa Mihaela Mihai, plecase în Franţa. Aveam părul lung până la coate şi nu voiam deloc să îl prind în agrafe atunci când apăream la televizor. Din cauza asta, am fost uitat de realizatorii emisiunilor radio şi tv. Dar nu îi condamn pe ei, ci pe cei care acceptau ce li se cerea".
Doru Stănculescu