Soapta caselor

Fiecare obiect vrea sa isi spuna povestea. Am ales cateva dintre ele, iar restul va lasam pe voi sa le descoperiti.

Intram intr-o casa maramureseana. Pentru un vizitator este greu sa desluseasca astazi semnificatiile, codurile care sunt cusute, tesute sau pictate pe lucrurile din aceasta casa. Ni le dezleaga dna Doina Isfanoni. "In casa de la Moiseni, de la Ieud, de la Berbesti, deasupra patului, pe peretele din fundul casei, se afla totdeauna «ruda» pe care sunt etalate tesaturile din bumbac si lana. La baza, direct peste nuiaua de lemn, se asaza un lipideu - un cearsaf alb tesut din canepa si lasat fara decor, «pentru ca nu se vede». Peste el, femeile incep sa cladeasca povestile casei si ale generatiilor. Mai intai se pune covorul, daca ne aflam la Ieud, care este decorat cu motivul horei pe margini si cu stele in campul central. In alte case, covorul maramuresean este impodobit cu motive antropomorfe - calareti - sau cu diverse simboluri plastice ale muncilor specifice: piepteni, furci si nelipsita mana a omului. Un alt tip de compozitie ne vorbeste de «roatele solare» - romburile cu creste - ce se repeta pe toata suprafata piesei, in compozitie deschisa. In mentalitatea traditionala, compozitia de tip deschis, repetitiv, exprima deschiderea pe care casa si familia o manifesta spre ceilalti membri ai neamului si ai comunitatii. Pozitionarea «rudei» langa vatra este rezultatul nevoii de mentinere a caldurii, intrucat «pe cuptor se mai si doarme», dar, pe de alta parte, si din ratiuni de marcare a prestigiului de care se bucura femeia in casa; femeia a fost si este inca privita drept «cheia casei».

La Moiseni, tesaturile de pe ruda sunt mult mai fastuoase, iar locul de cinste revine «stergarelor de culme». Si aici dialogul generatiilor se poate recepta dupa aceleasi coduri: limbajul semnelor plastico-decorative si pozitia in care sunt asezate tesaturile. Locul tinerei generatii este pozitionat la nivelul ultimului rand de stergare, din succesiunea acestor piese pe ruda casei.

Pe grinda casei maramuresene sunt prinse multe ulcioare. Crezi, la prima vedere, ca ele sunt puse acolo de frumusete, dar... Modul lor de pozitionare, pe mesterul-grinda, arata ca aceasta piesa a iesit din uzul cotidian, nu mai este pentru tinutul apei sau al tuicii, folosite zi cu zi sau in sarbatori, ci este o piesa care aduce in prim-plan statutul de vaza al familiei, al neamului, in casa careia ne aflam. Barbatul, capul familiei, a primit acel ulcior la sarbatoarea de Craciun si de Pasti, cand este obiceiul ca finii sa mearga la nasi cu plocon. Este un obiect iesit din contextul de utilitate cotidiana si devenit simbol al prestigiului social. Dupa ce tuica s-a golit, ramane ulciorul la grinda ca sa stie cine intra in respectiva casa, cati fini are omul si de ce-a fost el in stare de-a lungul vietii, el si neamul lui... «ca sa umple grinda cu ulcioare si neamul cu fini»." Lasam in urma Maramuresul si mergem in cautarea altor povesti. Ne oprim in fata unei case, strivita sub povara acoperisului. Este gospodaria din Dumitra - Alba. A apartinut unei familii de iobagi. "Prin utilizarea unor materiale foarte putin costisitoare, aflate la indemana oricui, paiele si impletitura de nuiele acoperita cu lut, taranul iobag din Transilvania si-a ridicat o locuinta care uimeste prin proportii si ergonomicitate. Nimic in plus, dar nici in minus; un spatiu multifunctional perfect adaptat nevoilor specifice de locuire. Modul de colorare exterioara a locuintei - varuirea peretilor si vopsirea cu «sineala» (albastru inchis) a ferestrelor - aduce in discutie, din nou, povestea statutului socio-economic al respectivei familii. In Tinutul Tarnavelor, o astfel de casa «ne spune» ca nu este a unui om cu o proprietate mare, ci a unui taran iobag. Astfel de case erau usor identificate de autoritatile fiscale ale vechiului Imperiu Austro-Ungar, dupa culorile peretilor exteriori si ale ferestrelor."

Cate ulcioare pe grinda, atatia fini are gospodarul

Covorul oltenesc, tapiseria taranului roman

PRAHOVA. La Traisteni, la o casa din secolul al XIX-lea. "Prahova de sub Carpati este ca toate zonele colinare, un segment de interferenta ocupationala intre crescatorii de animale, cultivatorii de pomi fructiferi si oameni care lucreaza la padure." Aici, la interiorul casei, sunt foarte multe stergare. Pe ele sunt brodate cu maiestrie frunza de stejar, horele, stelele, crucea si vita-de-vie etc. In aceasta zona, stergarul inseamna comunicare. Motivele brodate pe fiecare piesa sunt un mesaj care, de la momentele importante din viata omului - nastere, nunta, moarte - la ridicatul casei si alte evenimente comunitare, fac din stergar principalul «obiect de dar» al prahovenilor. Cand fata se casatoreste, trebuie sa aiba cel putin 100 de stergare. Nu le da pe toate la nunta; ea trebuie sa mai tina in casa stergare si pentru evenimentele ce vor veni. Motivele care apar pe fiecare stergar ne spun unde si cand trebuie folosita aceasta piesa. Cel cu «frunza de stejar» se va pune in varful casei cand acoperisul este gata; cel cu «hora» sau cu «vita-de-vie» se foloseste la petreceri, la nunta si la botez. Stergarele cu «stele si luceferi» si cele cu «cruci» vor insoti omul pe lumea cealalta. In Prahova exista convingerea si credinta ca, atunci cand fata se marita si vine in casa soacrei, are dreptul de a-si folosi un singur stergar: cel de la icoana daruita de nas la nunta, cu patronul tinerei familii."

Casa olteneasca - testul era luat oriunde pleca olteanul

Traisteni, Prahova - fiecare stergar are functia sa

OLTENIA. Acum va propunem o mica povestioara spusa la Casa Goicea Mica, Dolj, secolul al XIX-lea. Marca acestei case, ca si a Olteniei din zona dunareana, este vatra libera cu testul, pe care olteanul il purta cu el oriunde s-ar fi aflat. "Este o frapanta bucurie a legaturii cu pamantul exprimata prin orizontala foarte joasa a vetrei, fara platforma pentru foc, situata direct la nivelul de calcare. Impresioneaza apoi masa rotunda cu trei picioare, scaunele mici, nici ele prea inalte, asezate langa vatra. Am putea descifra aici acea legatura a olteanului cu pamantul stramosesc, acea legatura indestructibila cu vatra casei parintesti care-l aduce mereu acasa, indiferent de unde l-au dus necazurile.

Intre multele scaune care sunt raspandite pe langa vatra casei din Goicea, apare unul mai deosebit. Pe el este pusa o frumoasa perina cu fata aleasa. Este, desigur, marcat un loc de cinste, privilegiat, care revine femeii celei mai batrane din familie. Perna se numeste «turiacul babei» si nimeni nu se asaza pe ea, chiar daca nu are unde sa se aseze. «Turiacul»/perna ii va tine de cald, o va proteja pe batrana, dar are si rolul de a o evidentia in contextul celorlalti membri din neam. Este vorba despre prestigiul ce se acorda omului varstnic in mentalitatea traditionala." Covoarele, ele ce ne spun? "Oltenia este locul in care covorul ajunge la o adevarata excelenta tehnologica si decorativa. Este locul in care ne intalnim, cel mai mult, cu ceea ce in lumea veche, lumea coptilor, a egiptenilor, s-a realizat la nivelul acestui tip de tesatura. Finetea tesaturii de la covoarele oltenesti, calitatea alesaturii, chiar unele dintre motive, ne trimit spre acel tip de similitudine frapanta cu lumea arhaica si foarte veche a unor civilizatii de mult apuse. Similitudinea pe care o constientizezi devine incredibila pentru cine este familiarizat cu patrimoniul textil din epoca copta, de exemplu, dar se afla, totusi, doar in fata unui covor oltenesc. Ce anume este special la covorul oltenesc? Este in primul rand ingenioasa realizare plastico-decorativa, in perfecta concordanta cu materialele si tehnicile folosite. Compozitia se defineste prin intermediul chenarului - unu, doua, trei, mai multe chenare - , care delimiteaza un camp central, unde se desfasoara motivele geometrice, vegetale, avimorfe, antropomorfe. Daca ne raportam la realizarile culte ale artelor tesutului, covorul oltenesc este un fel de «tapiserie» a romanului de la tara care a reusit cu mijloace foarte reduse, in razboiul orizontal, sa realizeze piese de o maiestrie inegalabila din punct de vedere tehnologic si decorativ. Proba premaritala pe care trebuia sa o dea fetele inainte de maritis, in materie de tesut, consta in perfectiunea imbinarii foilor de scoarta; totdeauna in asa fel incat motivele sa se potriveasca. Daca compozitia din cele doua foi nu se potrivea, inseamna ca fata nu era priceputa si ca inca nu era buna de nevasta, mai avea de asteptat."

Casa Zapodeni, Vaslui

Obiectele din tinda vorbesc despre ocupatia locuitorilor casei

DOBROGEA. Lasam in urma soapta covoarelor si ne trezim in albastrul viu de la Jurilovca. Casa de la Jurilovca, Tulcea, secolul al XIX-lea, vorbeste despre lipoveni. Usile casei sunt de fapt niste "pomi ai vietii". Usile aduc in atentie, ca multe alte zone din Romania, motivul pomului. Il regasim pe portile maramuresene, il vedem in Oltenia de sub munte (Gorj) stilizat sub forma «funiei vietii». Ce iti ramane in suflet cand pleci de la Jurilovca? Soba, cu mult albastru, facuta din zidarie. Nu ai cum s-o confunzi.

Bordeiul Rapciuni, Neamt, secolul al XIX-lea. El ne vorbeste despre "casa cu o singura incapere", tocmai buna pentru doi batrani. Totul este atat de mic, dar cu functii clare si bine definite. O casuta din zona de munte. "Specificul interiorului moldovenesc este dat in primul rand de «paretare» si «laicere». Alaturi de ele nu lipsesc «naframile» (batistele de nunta). Naframa este decorata foarte meticulos, pentru ca fetele, atunci cand era nunta in sat si deveneau «druste» (insotitoarele miresei), ele trebuia sa coasa «Vorniceilor» (insotitorii ginerelui) cate o naframa, semn al rangului lor ceremonial. Aceasta batista vorniceii o prindeau la «baltag» (toporas). Dupa nunta, ea devenea un obiect de podoaba in interiorul casei, dar si o marturie de spiritualitate pentru calitatea neamului din respectiva casa. Nu puneai vornic la nunta pe oricine."

La Vaslui, ne oprim la Zapodeni. "Aici regasim nenumarate formule arhaice de constructie si de amenajare a spatiului de locuit. Este o constructie modesta, cu o singura incapere, dar impresionanta prin proportii si solutiile decorative ale fatadei. E vorba de crucea de fereastra, de dimensiuni reduse, realizata din lemn, de humuirea interstitiilor dintre barne, ce creeaza o anumita ritmicitate pe suprafata fatadei, intre cafeniu si bej; are o identitate inconfundabila. Palaria acoperisului care ocroteste aceasta casa are o streasina foarte larga. Streasina permite accesul si ventilarea directa a podului. O particularitate o reprezinta cele «doua borte pentru mate», care asigurau si ventilarea camerei."

Aceasta este casa cea mai veche din muzeu, construita in secolul al XVII-lea. Povestea ar putea merge mai departe, dar unde ar mai fi uimirea voastra atunci cand veti vizita Muzeul?

"Covorul in Oltenia este peste tot prezent, este piesa cu care se acopera patul, piesa care decoreaza fata casei, intotdeauna in dreptul patului. Este piesa insa care poate sa apara in momentele de sarbatoare pe cal. Sunt piese care au deschizaturi pentru a fi trecute pe sa ca sa poata sa fie de fala in momentul nuntilor. Calarasii, cum se cheama insotitorii mirelui si cei care ajuta la desfasurarea nuntii, sunt intotdeauna cu bucati de covor oltenesc puse sub sa tocmai pentru a proba, in felul acesta, destoinicia femeilor." Doina Isfanoni cercetator