Stia ca moare peste 4 zile

Care a fost relatia dintre Ion Caramitru si Toma Caragiu?

Intai si-ntai mi-aduc aminte ca, imediat dupa cutremurul din ’77, care ni l-a rapit pe Toma, sa vorbesc, sa scriu, sa fac declaratii mi-a fost practic imposibil. A durat destul de mult aceasta neputinta organica. M-a afectat atat de mult si intr-un mod atat de special disparitia lui, la nici 52 de ani, intr-un moment in care relatia dintre noi era mai mult decat colegiala, frateasca, as indrazni sa spun, incat mi-a fost imposibil sa spun lucruri "inteligente" despre el... Cateodata il visez si stau de vorba cu el, cum faceam de obicei. Erau zile cand imi dadea telefon si-mi spunea: "Vino pe la mine". Primea cate o bucata de branza buna de pe la machidonii lui si, stiindu-ma de acelasi neam, ma chema sa mancam impreuna. Eu veneam cu o sticla cu vin rosu. La aceste "libatii" mai aparea din cand in cand si Cornel Coman.  

A mai existat un alt motiv al retinerii?

Da. Exact cu patru zile inainte de tragedie primisem de la el o fotografie, intr-o intalnire la care ma rugase sa vin, la sediul ACIN-ului (Asociatia Cinematografica). Era o reuniune legata de productia primului film al lui Stere Gulea, pe care Toma il sprijinise foarte mult. In momentul in care ne-am asezat la masa de discutii, secretarul asociatiei a venit si i-a inmanat lui Toma un set de fotografii de reclama, pe care ACIN-ul le punea in circulatie. Tin minte ca aceste vederi se vindeau cu 2 lei si asociatia ne mai dadea si noua cateva. Mie mi-a placut poza asta si i-am cerut una amintire. Mi-a zis: "Da, dar sa-ti scriu ceva pe ea". Dedicatia era: "Pino, cand nu voi mai fi, abia atunci ai sa stii sau ai sa afli cat am tinut la tine". L-am intrebat: "Ce-i cu dedicatia aia? Ai senzatia ca mori curand sau ce?". "Lasa!", mi-a spus, dand din mana. Ce a scris pe poza s-a implinit, intr-un fel, patru zile mai tarziu. Aceasta intamplare a adaugat un soi de metafizica intregii povesti.  

Destine din Cadrilater

Toma (Satin) si Ion (Actorul) s-au intalnit pe scena teatrului, in "Azilul de noapte"

Era vreo legatura de rudenie intre dumneavoastra si familia Caragiu?

Nu, chiar nici una. Provenim din doua ramuri de aromani diferite, adica din doua zone diferite ale Macedoniei. El vine dintr-o familie cu totul remarcabila. Tatal lui a fost una dintre marile personalitati aromane din Grecia si Macedonia veche, o figura emblematica a istoriei comunitatii romanesti de acolo. A reusit sa faca in asa fel, incat cei trei copii ai sai - fetele Matilda si Geta si baiatul Toma - sa capete o educatie remarcabila. Si el, ca si bunicul meu au venit in 1925 in Cadrilater, unde au stat pana in ’45. Au muncit mult, au facut bani. S-au ocupat de agricultura, de casarit, de oierit. Avand multi copii, dar si pentru ca statul roman voia sa controleze acea zona, aflata in conflict cu Bulgaria, au primit pamant cat au vrut, pe care nu plateau insa taxe si impozite. Bunicul meu, spre exemplu, avea noua copii si a luat 300 de hectare. In momentul in care a fost cedat Cadrilaterul, au vandut tot pe bani cat sa-si ia o casa in patria-mama. Si familia Caragiu a avut cam acelasi destin.  

Cum v-ati cunoscut?

Il vazusem jucand in spectacolul "Opera de trei parale" si mi-a placut enorm. Eram inca student. Mi-am luat inima in dinti si m-am dus la cabina. Stia familia mea, m-a primit cu mare drag. I-am spus ca fac si eu teatru si mi-a zis sa-l caut. Imediat dupa asta ne-am intalnit la un concurs de roluri. Eu eram debutant, el avea deja un nume si tintea o partitura grea. Am jucat mai apoi in "Azilul de noapte": el era Satin, eu - Actorul.  

14 coincidente tragice

Cum ati aflat vestea despre nenorocire?

In ziua cutremurului, noi eram la teatru. Ne-a prins pe scena. Am plecat, dar cand ne-am asigurat, fiecare, ca acasa totul era in ordine, ne-am intors la teatru. Primul om de care am intrebat a fost Toma. Am fost imediat linistit de ceilalti, care mi-au spus sa nu-mi fac griji, ca e la Peris, unde avea o casa de vacanta. Era limpede ca acolo nu avea cum sa pateasca nimic, oricat de tare ar fi fost cutremurul. Abia la ora 1 noaptea, venind Titus Popovici la teatru, palid, intreband unde-i Toma, ca nu are cum sa fie la Peris, pentru ca pana atunci ar fi dat un semn parintilor, atunci ne-am dat seama ca ar fi putut fi in casa. Noi stiam deja ca blocul lui cazuse. Am fugit impreuna cu niste masinisti si alti colegi la Casata.  

Cand am ajuns, am vazut ca blocul se prabusise numai pana la etajul trei. El statea la etajul doi. Apartamentul de deasupra era intact, iar la geam erau doi tineri casatoriti care tipau dupa ajutor. Copilul lor nou-nascut i-a salvat, pentru ca nu l-au putut lua pe scari cand a inceput sa se zguduie blocul si au fost nevoiti sa ramana in casa. Singurul mod de a ajunge la geamul lor a fost sa impingem din piata cu statuia lui Mihai Viteazul un troleibuz pe care ne-am catarat ca sa-i dam pe ei jos. I-am intrebat daca stiu ceva de Caragiu si ne-au spus ca apartamentul lui sigur e intreg, daca cel al lor, situat un etaj mai sus, a ramas intact.  

Nu a fost singura "greseala" a destinului...

Ulterior am calculat vreo 12 pana la 14 coincidente tragice, care daca nu s-ar fi intamplat, Toma ar fi scapat. Daca ar fi fost doar cele care s-au petrecut chiar atunci! Cu cateva minute inaintea catastrofei, Toma era in barul de la subsolul blocului, ca sa cumpere apa minerala pentru musafiri. Toti cei care erau in bar au scapat. Daca nu fugea pe scara principala si fugea pe scara de serviciu, ar fi scapat. Daca ar fi ramas in apartament si nu s-ar fi dus pe scari, era viu. In ziua de 4 martie ajunsese la prietenul sau, doctorul Chirita, care era directorul unei ferme de pasari. Trebuia sa ramana la el peste noapte, dar n-a facut-o. Tot la 4 martie a fost primul tur de manivela al filmului de debut al lui Stere Gulea, pe care Toma il sprijinise foarte mult. Obiceiul era ca, in prima zi de filmari, sa se faca o mica petrecere. El ar fi trebuit sa fie eroul principal. Trebuia sa filmeze in acea zi si isi luase liber de la teatru, unde juca in "Lungul drum al zilei catre noapte". Nu stiu cum si de ce, dar si-a luat liber si de la filmare si s-a dus acasa. Nu a ramas nici la Peris, s-a dus acasa. Daca iesea cu Bocanet in oras, cum se pare ca intentionau sa faca, iar nu se intampla nenorocirea. Dar a ramas in casa, asteptand telefon de la sotia sa, Elena, care-i spusese ca o sa-l sune la 19:30.  

Ce musafiri avea?

Pe Alexandru Bocanet si doi tineri carora le promisese sa-i casatoreasca. In apartament fusesera patru insi. S-a vazut asta dupa cum am gasit lucrurile in casa. Am intrat in apartament spargand geamul. Inauntru erau Pusi, cainele lui, un cocker mare, si pahare si haine dupa care iti dadeai seama ca fusesera patru persoane. Usa la intrare era blocata de moloz. Tin minte ca am strigat numele lui prin crapatura usii si mi-a raspuns doar un vuiet de pe casa scarilor. Sub daramaturi au fost prinsi multi oameni raniti, care nu au putut fi scosi in timp util, murind cu zile. Dupa sase zile si sase nopti de sapaturi prin moloz, au fost recuperate vreo suta de cadavre de pe casa scarilor. Cand s-a ajuns la Toma si am fost si eu chemat sa il recunosc - lucru foarte greu de facut, pentru ca era desfigurat, si l-am identificat dupa ochelari, dupa haine si dupa par - , el statea pe spate, iar peste el, perfect recognoscibil, imbratisat cu Toma, Alexandru Bocanet.  

"Eu mata’ nu-ti ghicesc!"

Ii era frica de moarte?

Nu stiu daca ii era frica de moarte, dar sigur ii era frica de avion. Mergea intr-o zi de la teatru spre casa, trecand pe langa o tiganca-ghicitoare, care i-a cerut un ban sa-i spuna viitorul. Caragiu i-a dat o bancnota, femeia i-a deschis palma, dupa care i-a pus banii inapoi si i-a inchis pumnul. "Eu mata’ nu-ti ghicesc!" "De ce?", s-a mirat el. "Ca nu vreau sa-ti spun ca o sa mori de prabusire", i-a zis tiganca, dupa insistente din partea lui. De atunci, Toma s-a temut de avion. In mintea lui, prabusirea nu putea fi asociata decat cu un accident aviatic. La teatru, trupa fusese anuntata ca va pleca in turneu in America, iar colegii glumeau pe seama spaimei lui Caragiu, punand intrebari de genul "Oare cat o dura drumul?" sau "Cand plecam?". Toma se tragea inapoi in scaun, mormaind ca el nu merge nicaieri cu avionul, ci cu trenul sau cu vaporul.  

Cum a suportat familia tragedia?

Cred ca nu este durere mai mare decat cea a parintilor care supravietuiesc mortii copiilor lor. Eu am incercat tot ce a fost posibil pentru a pastra vie memoria lui Toma. Ca director al Teatrului "Bulandra", am botezat Sala Gradina Icoanei in Sala "Toma Caragiu", am plasat in foaier o splendida sculptura facuta de sora sa Geta, am insistat ca strada pe care a locuit sa-i poarte numele si acest lucru s-a intamplat. Din pacate, foarte putine din spectacolele lui au ramas inregistrate. Imaginile lui se regasesc mai ales in reportaje.  

Au ramas discursurile de adio de la Cimitirul Bellu...

Inmormantarea a fost cumplita, in contextul acelor zile de doliu national. Intreaga elita intelectuala si tot ce avea mai bun teatrul romanesc au fost atunci la Cimitirul Bellu. Tot ce s-a spus acolo a fost corect si drept, dar inutil. Toma nu mai era. Intotdeauna privesc lucrurile astea cu o anumita distantare. Mi se pare important sa spui in momentele acelea cine a fost acel om, dar in fata mortii si a realitatii ei, nu stiu daca mai au cuvintele vreo semnificatie. Important e ce pastrezi in suflet despre el.  

De-a rasu-plansu’

Ce mai este de spus despre Toma?

Cei care l-au cunoscut in intimitate stiu ca Toma era un tip paradoxal. Tot aspectul lui masiv, bonom si puternic ascundea un suflet foarte delicat, foarte timid, chiar complexat in anumite privinte. Avea un respect fata de dragoste si fata de intensitatea cu care o traia, care l-au si afectat in cele din urma. Ii placea viata la tara, simtea nevoia sa respire pamantul si iarba de langa casa. Era si foarte generos. Daca cineva ii cerea ajutorul, venea, de unde era, la orice ora din zi si din noapte.  

A plecat inainte de vreme...

Nu-mi vine sa cred ca peste doi ani se vor implini 30 de ani de la cutremur. Ar fi avut acum 80 de ani. Avea toate datele sa traiasca pana acum si sa fie activ. Toma a murit, din pacate, in plina forta de creatie. La o varsta a marilor realizari. De altfel, ajunsese la ele si mai avea in fata cateva promisiuni de spectacole in regia lui Liviu Ciulei. A avut o cariera cum rar se intampla unui actor, jucand pana la 52 de ani o paleta foarte larga de zeci de roluri importante. A fost un mai mare actor de teatru decat de film. Pe scena a avut ocazia sa interpreteze partituri pe care le-a innobilat senzational, atat la teatrul din Ploiesti, cat si la "Bulandra", in Bucuresti.  

Teatrul l-a consacrat, dar micul ecran este vinovat de o buna parte din celebritatea lui…

Da, micul ecran si capacitatea lui de a se transforma din actor tragic in actor comic. De asta spun ca el este prototipul marelui actor, avand toate datele naturii romanesti. Vedeti, la noi ironia nu este cinica. Ceea ce a facut istorie si a pastrat mult din capacitatea de a supravietui a fost acel "haz de necaz" sau "rasu-plansu’". Or, Toma purta mastile teatrului - cea a rasului si a plansului - cu aceeasi noblete. Putina lume stie de unul dintre ultimele lui planuri, unul obsedant, de a crea un personaj de circ, un clovn, cu toate conotatiile moderne ale acestui erou, lucru nu usor.