Apolitism politic

Daca Imparatia lui Iisus 〞nu este din lumea aceasta" si daca ce e al Cezarului trebuie separat de ce e al lui Dumnezeu, atunci dorinta Inalt Prea Sfintitului Bartolomeu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului de a separa oficiul preotesc de sfera politicului este perfect indreptatita,(...)

(...) iar protestele pe care le-a starnit vin fie de la clerici cu nefiresti veleitati publice, fie de la militanti legalisti, care judeca abstract, fara sa ia nota de contexte si fara sa priceapa substanta insasi a religiei. Pe de alta parte, Biserica nu lucreaza intr-un rarefiat spatiu supralumesc, ci in chiar carnea lumii, cu brutalitatile, promiscuitatile si ispitele ei. Nu dispretul de lume e conduita canonica a preotului, ci iubirea ingrijorata fata de soarta si fata de sansele mantuirii ei. Am putea adauga ca a prescrie preotimii o forma de comportament public (a-i cere, in speta, sa nu se angajeze politic) e, in fond, o atitudine de for public, adica, in ultima instanta, un gest politic. Suntem, asadar, confruntati cu o dilema: cum trebuie sa se miste in lume o institutie care nu e din lumea aceasta, cum poate cineva sa fie simultan in lume si in afara ei?

O sugestie de raspuns a venit tot din partea I.P.S. Bartolomeu. El a vorbit, intr-o pastorala, despre problema coruptiei din România, aratand ca ea e principalul obstacol in calea normalizarii pe care ne-o dorim cu totii. O declaratie mai politica nici ca se poate. ĂÂşi totusi, tocmai pentru ca ea vine din partea unui inalt reprezentant al Bisericii, ea nu este politica, sau este politica intr-un fel care e refuzat politicienilor: e politica intr-un mod apolitic. Cu alte cuvinte, pretul acestei declaratii sta tocmai in faptul ca ea nu ilustreaza o pozitie de partid, ca indaratul ei nu e un interes electoral, ca ea exprima un punct de vedere care nu e 〞din lumea aceasta". Asa trebuie sa vorbeasca Biserica. Despre toate ale lumii, dar dintr-o perspectiva transmundana. Cand un arhiepiscop vorbeste despre coruptie, el nu face un discurs de campanie, nu e suspect de demagogie, si nu deplange mizeria imediata a realitatii autohtone (desi e departe de a o ignora). Cand un arhiepiscop vorbeste despre coruptie, el se gandeste la efectele ei vicioase asupra destinului comunitar, sub specie aeternitatis. El stie ca o comunitate in care coruptia se simte la ea acasa, o comunitate care oblojeste furtul, inselatoria si minciuna, o astfel de comunitate sta sub un pericol capital: nu acela de a ramane saraca, nu acela de a nu fi acceptata in Europa si de a pierde toate trenurile reformei veritabile, ci acela de a-si pierde sufletul. Constiinta noastra colectiva s-a trivializat pana intr-atat, incat simpla invocare a sufletului si a problematicii lui provoaca surasuri. De suflet ne arde noua? Noi abia daca ne descurcam cu corpul: traversam o 〞tranzitie" in care s-ar putea sa ne lasam oasele. Pe acest fundal, a vorbi despre suflet pare o cochetarie demodata, un lux. Revine preotului sarcina ingrata, dar decisiva, de a-si asuma acest lux vital. El face astfel politica, dar o face neinregimentat, in numele altor legi si criterii decat cele de care se ocupa (sau ar trebui sa se ocupe) politicienii. A te ridica intr-o sedinta de partid si a vorbi despre suflet e o nobila si ridicola inadecvare. Trebuie sa fii in afara si deasupra scenei politice, daca vrei sa fii auzit si luat in serios.

Mi se va spune, poate, ca si cetateanul responsabil, activistul civic, intelectualul critic, artistul nonconformist, pedagogul moralizator sau gazetarul independent vorbesc din afara si, intr-un sens, de deasupra scenei politice. Dar in toate aceste cazuri, la tribuna se afla o voce particulara, un 〞eu" mai mult sau mai putin gonflat, o opinie omeneasca. Preotul insa nu e doar in afara scenei politice. E si in afara eului propriu. Discursul lui, cand e autentic, are o legitimitate impersonala. Mai exact, legitimitatea conferita de singura Persoana care intelege lumea pentru ca a creat-o.