Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ziua senină, care decupa aeroportul Otopeni, pe un fond albastru violent, nu prevestea nimic din cele ce aveau să se întâmple, curând, pe undeva, prin mijlocul Europei, unde nori mai puseseră, brusc, stăpânire pe aeroporturi, semnalizând mult prea târziu spre Bucureşti imposibilitatea, cel puţin momentană, ca avionul să aterizeze.
Ziua senină, care decupa aeroportul Otopeni, pe un fond albastru violent, nu prevestea nimic din cele ce aveau să se întâmple, curând, pe undeva, prin mijlocul Europei, unde nori mai puseseră, brusc, stăpânire pe aeroporturi, semnalizând mult prea târziu spre Bucureşti imposibilitatea, cel puţin momentană, ca avionul să aterizeze. Cursa Bucureşti-Londra era ca de obicei, plină. Drumul acesta era străbătut de oameni de afaceri, de diplomaţi, de sportivi şi de câte un particular coborât în estul Europei, ori ca să-şi rezolve cine ştie ce viitoare afaceri, ori ca să-şi mai astâmpere spleen-ul. Plecau spre Londra şi câţiva români trimişi acolo de interese care nu comportau amânare.
Urcarea avionului în turnul senin al zilei a fost puţin scuturată de denivelările de temperatură ale atmosferei. Primăvara se vedea bine din Europa, privită de-aici, din sud-esticul Bucureşti. Ei doi, cei care, printr-o întâmplare, primiseră locuri unul lângă altul - Ion Miţaru şi Tudor Jacotă Ă se pierdeau, parcă, în mulţimea cetăţenilor străini ce inundau avionul.
Sentimentul că trebuie să fie împreună, că trebuie să se regrupeze, făcea parte din acea surdă şi implacabilă solidaritate a minorităţilor, a căror forţă stă tocmai în aceea că opun majorităţii sfărâmicioase unitatea lor. Această unitate, această solidaritate dispare în condiţiile în care vasoconstrucţia, ca să zicem aşa, nu se mai simte, nu mai acţionează. Elanurile se risipesc şi oamenii se reataşează, după alt tip de interese decât acelea de-a se opune majorităţii covârşitoare şi brutale.
Citește pe Antena3.ro
Miţaru şi Jacotă erau o plăpândă minoritate de vorbitori de limbă română, într-un avion în care simţeau, amândoi, nevoia să opună larmei, mai ales englezeşti, a majorităţii, mica lor fraternitate. Aşa încât, deîndată ce-şi desfăcură centurile şi pământul deveni o iluzie verde, cafenie, argintie, jos, sub aripa avionului, se uiară unul la altul şi parcă un scenarist invizivil le dictase scenariul unui prim şi aproape concomitent hohot de râs.
Tot la Londra?
Tot la Londra.
Miţaru.
Jacotă.
Parc-aţi fost, din câte ţin eu minte, ceva, ciclist sau fotbalist.
Nu, nu, mă confundaţi. E vorba de un văr al meu. Eu sunt preşedintele Federaţiei Române de Hipism.
De hipism?
Da.
Ce interesant! Chiar foarte interesant. Daţi-mi voie să vă spun că e chiar o coincidenţă rară: eu sunt ministru cu problemele de creşterea animalelor.
Avem de vorbă.
Avem, dar nu ştiu în ce măsura apărăm aceleaşi interese. Noi suntem pentru populaţie, că şi aşa noi producem animale de larg consum, dumneavostră animale de concurs, de rasă.
D, dar, în fond, cu timpul, trebuie ca toate animalele să fie de rasă, să ridicăm standardul fondului biologic, fiindcă altfel...
Ei da, una e idealul şi alta e realitatea. Nu vezi dumneata că, dacă te iei după numărul de vaci din statistici, laptele ar urma să curgă pe la toate robinetele? şi avem probleme, de ce să nu recunoaştem?
Asta cu "de ce să nu recunoaştem" este una dintre modalităţile cele mai la îndemână ca să se treacă, fără explicaţie, peste o situaţie-limită, peste o situaţie grea.
Cum adică?
Păi, nu ne ajunge doar să recunoaştem, trebuie să şi rezolvăm. De ce neapărat să tot recunoaştem? Normal ar fi să şi rezolvăm, nu tot timpul să recunoaştem.
Ei da, da, e o fază superioară, râse celălalt, e o fază sperioară fazei în care nici nu se recuoştea şi nici nu se rezolva situaţia.
Bine, dar de la recunoaşere şi până la rezolvare e drum lung şi am impresia că, pe cât recunoaştem mai mult, ţinem nerezolvate tot atât de multe probleme. Nu te uiţi dumneata: şeful critică, miniştrii se schimbă, situaţiile rămân. Degeaba l-a schimbat pe nu ştiu care ministru, dacă fabrica, de a cărei protecţie împotriva catastrofei fusese făcut vinovat, a luat foc, la câteva luni şi sub noul ministru. Nu miniştri sunt de vină. (continuarea în numărul viitor)
- din volumul "Măştile însângerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, Editura Păunescu - 2001
