Credinta a fost mereu atacata

Oricarui muritor i se acorda o limba si-o penita, ca sa se apere. Doar suveranilor li se cere sa fie asemeni lui Dumnezeu, care se lasa injuriat in tacere... - a spus regina-poeta Carmen Sylva acum 125 de ani. Si este riguros adevarat. Privind si exemplul Casei Regale a Angliei, intr-adevar, comportarea Reginei este ireprosabila: Never explain, never complain este deviza lor.

Nu stiu daca regina Carmen Sylva a fost atacata dur in presa de-altadata. Probabil ca da, caci altfel n-ar fi emis panseul acesta. Dar despre modul cum a fost atacata Casa de Windsor, aici am gandit intotdeauna ca libertatea presei are alte intelesuri pentru defaimatori, cu toate ca aceste notiuni mi se par clare si de bun simt. Dar daca intri in domeniul interpretarii unei legi, atunci te pierzi sigur in hatisul ei. Si ce este de facut? Unii asteapta polemici acerbe, uitand complet de politetea datorata monarhiei. Altii cer explicatii publice si declaratii de presa. Altii cer tacere. Intr-un singur punct se pare ca sunt cu totii si intotdeauna de acord: cel atacat nu raspunde cum trebuie, oricare i-ar fi atitudinea.

Regina Carmen Sylva implica o idee foarte trista: anume ca trebuie sa ai rabdarea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru a mentine tacerea unei nobile atitudini in orice imprejurare.

Daca in ceea ce priveste monarhia am gandit ca aceasta este calea de raspuns, singura acceptabila, fara sa ajung chiar pana la Dumnezeu cu asemanarea, ma opresc in drum intercaland Biserica intre monarhie si divinitate. Nu stiu daca Bisericii i se cere efectiv sa nu raspunda, asemeni regilor si lui Dumnezeu, la injurii. Dar si eu am crezut ca nu poti raspunde oricui, sau nu intotdeauna, dar nici sa nu raspunzi niciodata... Nici eu nu cred ca Biserica poate sa polemizeze in presa, ar fi excesiv pentru ea.

Totusi, adevarul este ca si eu am gresit. Poate ca, uneori, Biserica e bine sa raspunda cine stie carei acuzatii, mai ales daca e vreo implicatie internationala sau ceva legat de vreo lege esentiala dezbatuta in Parlament. Dar nu mai mult, pentru ca ea, Biserica, se gaseste dincolo de lumea noastra nervoasa, certareata si rea, dincolo de politica si dincolo de durere. Nu este de demnitatea ei sa raspunda tuturor.

Multa vreme m-am gandit insa ca absenta disculparii va induce intre credinciosi un sentiment de invinovatire a Bisericii care nu-i poate face decat rau si care va indeparta credinta din sufletul oamenilor. Ce va mai ramane atunci din rodul jertfelor de milenii ale martirilor intru Hristos?

Dar nici acum nu am avut dreptate...
Oricat de mult si oricand ar fi atacata, Biserica noastra va dainui, de va fi vrerea lui Dumnezeu sa fie astfel. In rest, totul e desertaciune. Desigur, urasc nedreptatea, mai ales pe cea strigatoare la cer, si sufar profund pentru fiecare dintre cei expusi suferintelor nemeritate cauzate doar de orbirea dementa a unora. Si nu gasesc ca este corect, leal, cavalereste sa te lupti cu cineva care din start, programatic, nu-ti va raspunde.

... Dar Biserica a fost intotdeauna atacata, crunt atacata, si aceleasi temeri de a fi inabusita sub noianul de acuzatii le-au avut multi altii inaintea mea. Si cu cat a fost ea mai mult atacata, cu atat s-a intarit mai mult. De n-ar fi fost decat persecutiile crestinilor din primele secole de crestinism, si totusi in acei ani crestinismul a continuat sa se intareasca. Si nu mai exista vreo alta institutie care sa fi dat mai multi martiri, toti benevoli si mandri sau fericiti sa se jertfeasca, precum a avut Biserica. Sa nu uitam ca in luptele armate au murit destui, dar nu erau combatanti benevoli, neplatiti, si nici pentru Hristos.

Impotriva Bisericii s-a luptat in toate modurile, nu doar cu condeiul, si nimic n-a invins-o. Au fost defaimatori oribili ai patriarhului Miron, iar el este acum incununat de glorie, in timp ce pe delatori nu-i mai stie nimeni, iar la Dreapta Judecata se vor prezenta tarand dupa ei povara faptelor lor. Dar cine se mai gandeste la ei? Pe cand meritele patriarhilor nu vor putea fi negate nicicand. Au fost calai ai mitropolitului carturar Antim Ivireanul, mort prin decapitare si sanctificat de curand. Au fost prigonitori ai mitropolitului Dosoftei, care-a facut atat de mult pentru limba romana, dar mai ales pentru cunoasterea invataturilor biblice de catre romani, si Sfantul Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, a fost depus din treapta arhiereasca, surghiunit, chinuit, mort ca un mucenic pe drumul exilului, si-au fost si martirii de la Halmyris, a caror mucenicie nici Acta Sanctorum n-a putut-o cuprinde in totalitatea ei crancena, si-au mai fost atat de multi, atat de multi...

Paradoxal a fost pentru comunism faptul ca ei s-au zbatut sa distruga Biserica, dar ea a izbucnit cu toata vigoarea dupa 1990. Nu putem spune ca a renascut, pentru ca n-a fost niciodata pe moarte, ci doar ne-a asteptat in tacere.

Au fost defaimatori ai patriarhului Miron, iar el este acum incununat de glorie, in timp ce pe delatori nu-i mai stie nimeni

Da, e-adevarat ca se poate face mult rau, dar ce se va alege de raul acesta si ce efect va avea el, numai Dumnezeu poate sti. Si e adevarat si ca-i putem supune pe preoti la toate insultele sau calomniile, fara ca ei sa raspunda, dar tot asa am putea si sa-i omoram, sa le furam avutul, sa-i ranim, ce mai conteaza daca moral sau fizic?

Cert este un singur lucru: nici moartea lor si nici chinurile nu vor afecta sau primejdui Biserica, pentru ca toate acele atacuri se vor intoarce numai impotriva celor care le-au lansat. Nimic din ceea ce se va mai face nu poate fi mai mult decat ceea ce-a fost pana acum, si nimic n-a parut sa conteze, caci Dumnezeu a fost intotdeauna, pana la urma, mai puternic. Spune Victor Hugo ca, in ceea ce priveste libertatea sau adevarul, tot ceea ce se face pentru sau impotriva lor le serveste in egala masura. La fel este si pentru Biserica...

Si dac-am dat atatea exemple negative, sa dau si unul pozitiv, o crestinare, in antiteza cu insultele, chinurile sau executiile.

Spune Boccaccio, in Decameronul, ca demult, un crestin a dorit sa-si convinga partenerul de afaceri, care era evreu, dar cu o morala si o comportare exemplare, sa treaca la crestinism. Dupa indelungate incercari de convingere, intr-o zi, evreul se hotaraste, dar inainte de a se converti, a dorit sa mearga la Roma, sa vada cu ochii lui cetatea crestina si pe ierarhii sau preotii ei, sa auda el ce spune lumea despre ei. ... Cu strangere de inima il astepta acum crestinul pe vechiul prieten, pentru ca el nu considera ca Roma ar fi putut fi un mijloc de a-i intari hotararea sa se boteze crestin, nu dupa ce va asculta ce se spune despre simonia clerului catolic...

Si totusi s-a intors evreul cel intelept, si-a revenit cu hotararea de a trece neintarziat la crestinism: Cum vad insa ca stradania le e zadarnica si credinta voastra, in ciuda uneltirilor lor, sporeste in credinciosi, pe zi ce trece tot mai multi, si-i tot mai luminoasa, socot pe drept cuvant ca Sfantul Duh e intr-insa si ii este temelie, slujind-o ca pe una care-i cea mai sfanta si cea mai dreapta credinta de pe lume. Din aceasta pricina, de unde pana acum stam neclintit la indemnurile tale si nu voiam cu nici un chip sa ma botez crestin, acum iti spun pe fata ca pentru nimic in lume n-as renunta la gandul de a ma crestina. Haidem dar la Biserica si boteaza-ma, dupa datina sfintei voastre credinte!.

E purul adevar ca Biserica noastra este condusa de Duhul Sfant si ca numai prin vointa dumnezeiasca ar putea sa fie in suferinta sau sa dispara. Dar n-ar fi oare mai bine sa ne imbunatatim propria viata in speranta mantuirii, decat sa sporim numarul martirilor?...

Am vazut filmul lui Mel Gibson Patimile lui Hristos, m-au consternat si pe mine violenta si sangele, dar n-am putut sa spun daca au fost multe sau putine. O singura concluzie m-a obsedat inca multa vreme dupa ce s-a terminat filmul: puterile omului sunt limitate, si trebuia sa fii Hristos, Mantuitorul, ca sa poti indura atat de mult...