Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Agenda Lisabona, in varianta ei originala, reprezenta o colectie de teluri de un idealism greu de gasit chiar si in inima unui adolescent de 17 ani: UE avea sa reformeze sistemele de pensii, sa investeasca in cercetare, sa liberalizeze piata fortei de munca, sa faca pe scurt tot ceea ce ar fi necesar pentru a transforma o economie (unica?!) disproportionata si sclerotica intr-una dinamica.
La jumatatea traseului spre 2010 s-a ajuns la concluzia trista ca lipsa de vointa politica din cadrul tarilor UE nu permite realizarea nici macar a unei fractiuni din Agenda Lisabona. In trecerea in revista a progreselor facute, fostul prim-ministru olandez, Wim Kok, propunea chiar ca tarile codase in implementarea respectivelor masuri sa fie puse la zidul rusinii, intr-un aparent semn de frustrare in fata incapacitatii UE de a se misca cu o viteza mai putin glaciara.
Acceptarea la nivelul UE ca telurile Agendei Lisabona au fost peste puterile sale are conotatii pe de-o parte pozitive si pe de alta negative. Acest gest reprezinta, mai mult decat orice, acceptarea unei realitati dure care nu se conformeaza unor idealuri frumos insirate pe hartie. Acceptarea realitatii, a incapacitatii UE de a-si atinge propriile obiective este in esenta un lucru bun, deoarece astfel se interzice procesul de negare a respectivei realitati si poate incepe procesul de vindecare.
Partea proasta este insa ca acest pas de acceptare a unei realitati dure nu a fost insotit si de exprimarea hotararii de a trece peste obstacolele din calea reformei economice structurale a UE. Premierul Kok, seful grupului care a tras concluzia atat de amara, recunoaste ca eurocratii nu prea pot face multe pentru a obliga tarile membre ale UE sa faca reforme pe care nu le vor.
Resemnarea UE vine la jumatatea unui drum precum soselele europene ale Romaniei, pline de gropi si balegar. Gestul de revizuire a Agendei Lisabona este mai mult decat orice un accept tacit al impotentei colective a UE in implementarea unor masuri general acceptate ca pozitive pentru toti cetatenii Uniunii. In urma acestui gest, Agenda va fi mai timida, mai sumara si, se spera, mai realizabila.
Soarta Agendei Lisabona ne ofera dimensiunea prapastiei care exista intre ceea ce este UE pe hartie si ceea ce este ea in realitate. Sa nu uitam ca Agenda Lisabona a fost conceputa cand UE nu avea 25 de membri, ci numai 15, Pactul de Stabilitate nu fusese facut fleasca de Franta, Germania si Italia si economia UE mergea relativ mai bine.
Toata aceasta discutie este inutila daca nu analizam semnificatia acestor lucruri pentru Romania. Aflata in prag de alegeri generale si la putin timp de incheierea negocierilor de aderare la UE, ce poate invata Romania din ceea ce i se intampla Uniunii in care vrea sa intre cu atat patos?
Prin destinul de avorton al Agendei Lisabona si, intr-o alta masura, prin soarta primei echipe a lui Barroso ni s-a dezvaluit fata mai putin selecta a clubului UE. Dintr-o data Uniunea nu este pe cat de bine inchegata au prezentat-o propriii membri, daramite asa mareata cum ne-au prezentat-o politicienii romani. In acelasi timp in care pretinde tarilor candidate sa se alinieze unor standarde, UE le ofera portite si posibilitati sa le incalce fara remuscari.
In aceste conditii, esecurile Uniunii ofera politicienilor de la Bucuresti o noua sansa pentru a-i dezamagi profund pe romani, scuzandu-si propriile esecuri si aratand cu degetul catre UE, unde, exact ca la Bucuresti, exista la fel de multa inconsecventa si angajamentele nu sunt indeplinite.
Aceasta situatie nu se va schimba si dezamagirile nu se vor sfarsi decat atunci cand Romania isi va lua destinul in propriile maini si se va angaja sa-si puna gospodaria in ordine, pentru ca asa trebuie ca sa ne fie bine, nu pentru ca asa ne-a cerut-o Uniunea Europeana.
Andrei Postelnicu scrie pentru cotidianul international Financial Times din redactia acestuia din New York si in paginile Jurnalului National in calitate personala.
