Dupa criza

Timp de doua luni, Romania a trait un veritabil atac de panica la nivel politic. Efectelor lui se vor resimti in tot acest ciclu electoral: efecte perverse, bizare, nebanuite...

Sfarsitul fericit al crizei ziaristilor ne-a oferit gura de oxigen pe care-o imploram de saptamani. Sa ne bucuram de ea, sa tragem adanc aer in piept si sa vedem ce ramane dupa explozia de bucurie.

Mai intai, un nebanuit efect pozitiv al crizei: identificarea unui bun canal de comunicare si negociere cu lumea musulmana. Marea problema cu care Occidentul s-a confruntat in incercarea de a stabili un dialog subteran cu rapitorii - in cazul Italiei, Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, chiar Frantei - a fost lipsa unui astfel de canal de comunicare constituit din oameni informati si credibili pentru ambele tabere. A existat intotdeauna o mefienta, o lipsa de incredere in Occident si in valorile sale din partea irakienilor. Poate ca salvarea ziaristilor romani ne-a ajutat sa inventam aceasta veriga lipsa, capabila sa lege lumi diferite, aflate in disonanta si chiar in conflict: comunitatea araba din Romania. Relatiile speciale pe care Romania le-a dezvoltat cu majoritatea covarsitoare a statelor arabe inca isi vadesc roadele: suntem considerati prieteni ai Islamului, cultura noastra e inteleasa si respectata de catre irakieni, sirieni, egipteni, iordanieni s.a. In plus, comunitatea araba din Romania este extrem de influenta in Irak.

De altfel, statutul special pe care Romania il are in cadrul lumii musulmane reprezinta un argument solid in sprijinul elaborarii grabnice a unui calendar de retragere. Renuntand la rolul armat activ in zona, Romania isi poate utiliza in beneficiul aliatilor marele capital diplomatic. Putem fi mult mai eficienti in intermedieri, negocieri si contacte decat suntem prin 800 de militari. Putem face mai mult bine - atat aliantei, cat si poporului irakian. Iata asadar o oferta fecunda catre aliati: Nu dam trupe, ci negociatori. In acest fel, retragerea noastra nu poate fi gandita ca un act de tradare.

In alta ordine de idei, salvarea ziaristilor impune o dezbatere temeinica - fara sabie deasupra capului! - asupra stationarii sau retragerii Armatei Romane din Irak, precum si asupra strategiilor diplomatice si militare pe care tara noastra le preconizeaza. Nimeni nu striga: Retragere cu orice pret!; dar se impune, repet, o dezbatere publica, autentica, argumentata pe tema politicii externe a Romaniei. O data cu criza ostaticilor, diplomatia a coborat in strada. Ea nu mai este, ca pana azi, o delicatesa demna de Clubul Diplomatilor, asa cum nu mai este o formalitate decisa de Parlament pe fuga, in reuniuni de urgenta. Nu! Intr-o lume din ce in ce mai interdependenta, politica externa trebuie sa se bucure de interesul cotidian al cetatenilor. Poate ca mai importanta decat retragerea propriu-zisa e, in acest moment, capacitatea de a discuta deschis despre asta.

In al treilea rand, ar trebui sa ne ingrijoreze, probabil, efectul constitutional al crizei ostaticilor. Dupa 1989, Romania s-a dorit - tocmai pentru a se pune la adapost de tentatiile autoritare - un regim constitutional bicefal, in care presedintele si primul-ministru sa aiba competente diferite si echilibrate. Ei bine, slabiciunea parlamentara a coalitiei de guvernare, coroborata cu succesul lui Traian Basescu in Irak si insuccesele lui Calin Popescu Tariceanu in problema inundatiilor par a dezechilibra acest raport de forte in beneficiul presedintelui. Guvernul a fost format - sa nu uitam - la limita Constitutiei, gratie insistentei lui Traian Basescu. El risca, din acest motiv, sa devina un guvern slab, excesiv de supus Palatului Cotroceni. Se pot naste, in aceste zile, o serie de cutume care sa faca din Romania un regim prezidential - o astfel de cutuma fiind cea care spune ca presedintele isi poate asuma conducerea unor operatiuni de salvare a ostaticilor.