Economia de piata

Nu cred ca, pentru cumparatorul romin obisnuit, termenul "economie de piata" are un sens limpede.Pentru unii, care isi mai amintesc inca de comunism, a trece la economia de piata inseamna, probabil, a intra intr-o epoca norocoasa, in care "piata" e inteleasa ca un loc unde poti cumpara cate ceva.

Economia socialista nu implica, in mod necesar, achizitia. Te duceai la piata fara garantia ca vei gasi ceva de cumparat. Tot ce puteai spera era "sa faci rost" de unele marfuri, sa dai peste un chilipir, sa pici peste momentul binecuvantat in care tocmai "a intrat" ceva in magazine. Piata nu era un spatiu al tranzactiei, ci unul al "aranjamentelor" si al sansei. Pentru altii, economia de piata e un fel de balamuc comercial: poti gasi o puzderie de lucruri de care n-ai nevoie sau de a caror existenta habar n-aveai, la preturi stabilite fara nici o regula, diferite de la o zi la alta si de la un negustor la altul. Am cunoscut si patroni candizi, pentru care "economia de piata" echivala cu libertatea de a face ce vrei cu marfa proprie. E marfa ta. Poti s-o bei, s-o dai la prieteni, s-o tii ascunsa, s-o vinzi la suprapret sau, daca ai chef, sa ti-o pui in cap. Economia de piata e, in acest caz, expresia salbatica, eventual sinucigasa, a libertatii. Exista, in sfarsit, destui, pentru care economia de piata e paradisul spiritului de antrepriza. Poti jongla impenitent, poti face infinite combinatii profitabile, poti trisa, poti da lovituri, pe scurt, poti recurge la orice mijloace, pentru a atinge orice scopuri. Orice control din afara asupra unor eventuale abuzuri e resimtit el insusi ca abuziv, orice tentativa de cenzura institutionala e taxata drept nedemocratica. A trai sub semnul economiei de piata e, asadar, a nu avea stapan, a nu avea legi, a nu avea scrupule. Asa arata lucrurile in imediatul cotidian. Restul sunt teorii, divagatii romantice, teze de doctorat.

N -am pretentia ca lucrurile sa se schimbe esential pe termen scurt. Deocamdata, exigentele mele sunt modeste. As fi fericit daca, in urmatorii zece ani, experienta mea de cumparator ar constata, in tribulatiile ei zilnice, trei, doar trei, macar trei, noutati. As vrea, mai intai, ca negustorii din magazinele particulare sa nu mai semene cu cei de la stat: sa fie mult mai amabili, sa para interesati de succesul intreprinderii lor, sa nu se comporte ca si cum le-ar fi egal daca vand ceva sau nu. As vrea sa-i vad zambind convingator, dispusi sa renunte la grimasa plictisita, la ohtatura excedata, la tonul acru al lefegiului persecutat de client. A doua noutate pe care o astept mi se pare deja utopica: as vrea sa fiu sigur ca pot gasi luni si ani de-a randul marfa care-mi place. Ca branza sau painea, sau iaurtul de care sunt multumit, cu care m-am imprietenit in ultimele saptamani, vor fi mereu la raft, mereu disponibile, pentru mine, pentru noi toti, pentru urmasii nostri si pentru urmasii urmasilor nostri... Ca mustarul de Dijon, ca salamul de Sibiu, ca pantofii Guban. In sfarsit, o a treia noutate mi-ar da sentimentul ca am intrat cu adevarat in economia de piata, intr-o economie de piata sanatoasa si durabila: as vrea sa fiu sigur ca aceeasi marfa, sub aceeasi eticheta, la acelasi pret, are, de cate ori o cumpar, aceeasi calitate. Ca vinul sec de ieri nu devine azi demisec, ca parizerul din ianuarie are acelasi gust cu cel din mai sau ca ceea ce miroase azi a trandafiri nu miroase maine a leustean (si viceversa). Stiu ca cer imposibilul. Stiu ca trebuie sa zic mersi si pentru ce exista deja pe piata, atata cat exista. Dar nu ma pot abtine sa sper, in rare momente de euforie, ca poate, cu un pic de noroc, copiii mei vor avea o imagine mai limpede si mai tonica despre economia de piata. Ca, de pilda, desfacand o sticla de "Galbena de Odobesti", vor gasi intr-insa, fara nici o emotie, vinul cu acelasi nume.