In amintirea Deltei

In Padurea Neagra, Dunarea se naste din alaturarea Brigach-ului si Bregei - nume de paraie alpine, dar si de fauni si nimfe, coborand prin paduri de brad sau pajisti spre prima imbratisare vinovata.

La Donaueschingen, fructul acestei grabite intalniri are, incremenite in piatra, de la sfarsitul secolului al XIX-lea, si ursitoarele.

In preajma firului Dunarii copil, veghindu-i cresterea promisa, o femeie tanara, cu privirea spre rasarit, zana apelor, e insotita de o fata inalta si supla, care va fi intr-o zi Dunarea, si de batranul Neptun, zeul marii. Acesta ii face semn fetei, dandu-i incuviintarea spre Mare, intr-o prima mangaiere. Dedesubt, autorii grupului statuar au scrijelit in piatra cateva cuvinte, care au rezonanta enuntului precis si misterios al unui oracol:

"678 de metri deasupra marii si 2.840 de km pana la mare." Inceputul si sfarsitul, inaltarea si coborarea stau alaturi, ca in prevestirea unui destin fabulos. Paraiele germane, in ciuda avertismentului apodictic al statuilor si legendei lor scrise, vor avea la capatul aventurii o miraculoasa extinctie slavo-latina-islamica: Delta.

Delta este gura de varsare in Marea Neagra, pe taram romanesc si ucrainean azi, dar in imediata apropiere a insulei lui Achille si a regatului sabinelor, in mitologia greaca. Sau in prezentul mitic permanent care acompaniaza fiintele si fenomenele neobisnuite.

Cate nu i-au fost date Dunarii sa cunoasca pana la intrarea in imperiul ei final, al Deltei. Un volum imens de apa, masurand un debit mediu de 6.300 de metri cubi pe secunda, asigura calea de legatura si navigatie intre opt tari europene: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Jugoslavia, Bulgaria, Romania si Ucraina. Acolo unde Dunarea, inainte de varsarea in Marea Neagra, isi revizuieste ca intr-o ampla reflectie despletita sensurile, organizandu-si marinimos sfarsitul, intr-o declinare nesfarsita a apei si uscatului, se afla Delta Dunarii.

Claudio Magris, in ghidul cultural fermecator dedicat Dunarii (Donau, Biographie eines Flusses, 1988, Carl Hanser Verlag), compara regatul amfibiu al Deltei cu o moarte, prevazuta si controlata cu rigoarea care a prezidat sfarsitului Maresalului Tito sau a altui protagonist al istoriei omenirii. Dar si o moarte echivalenta cu o regenerare perpetua.

Fapt este deci ca Dunarea, regizandu-si magistral sfarsitul alaturi de plante, pasari si oameni, in cele doua triunghiuri transversale care geografic vorbind alcatuiesc Delta, ramane si un perimetru de experimente nesfarsite ale primenirii. Un sens nevazut, dar perceptibil al continuitatii vietii strabate acest ducat crepuscular si morbid, in care duhurile plutesc alaturi de pelicani si starci galbeni asupra apelor, ca intr-o viziune primordiala postmoderna a Vechiului Testament.

Iar sensul acesta exista, se pare, sub forma acelui Flussstroemung, de apa dulce si clara, descoperit de Caludio Magris in marturiile geografului Salomon Schwieger. Se spune ca acest fir de apa venind din Dunare se varsa in Marea Neagra, pe care o strabate repede, fara sa se amestece cu apele sarate, "pentru ca doua zile mai tarziu, la fel de limpede si bun de baut, sa ajungi la Constantinopol". Este semnul si puterea izvorului din Padurea Neagra, redevenit copil in amintirea sau visul de dupa moarte al Dunarii?

Dar din bratele prezente ale Dunarii, in Delta, Canalul Sulina are poate cea mai spectaculoasa evolutie. Este calea de apa cea mai amenajata, controlata si umblata de om. Latimea canalului este constanta: 150-200 de metri. Malurile sunt diguite si drepte. Ghidul turistic romanesc, din perioada socialismului cu fata lui Ceausescu, ne da o indicatie amenintatoare, in exactitatea si starea de pericol anuntata: "Actualul peisaj al acestui drum dragat si diriguit printr-un sistem de geamanduri ancorate este rezultatul activitatii omului de rectificare a naturii in folosul lui".

Conflictul dintre om si natura, in folosul omului, a inceput, in acest caz la 1.750, insa. Atunci au fost desenate primele planuri ingineresti de largire a bratului, pentru ca apele fluviului sa poata strapunge linia de depune a curentilor marini. Razboaiele ruso-turce de la sfarsitul secolului al XVIII-lea au amanat lucrarile. In 1856, se infiinteaza celebra Commission Europenne du Danube, care-si propune proiectarea si executarea unor lucrari de regulare si largire a canalului Sulina, pana la varsarea in portul Sulina. Proiectele se redacteaza in zece ani, iar lucrarile se termina in 1902. Sulina devine astfel singurul brat care permite patrunderea vaselor maritime in porturile romanesti din amontele fluviului, Tulcea, Galati si Braila.