In amintirea Deltei (II)

La capatul dinspre mare al Canalului Sulina se afla cel mai fantomatic oras al Europei. Sulina era acum 100 de ani o asezare extraordinara.

Marinari de toate semintiile si culorile, pirati, negutatori si prostituate populau Europolis - cum se numeste romanul din 1933 al scriitorului Jean Bart, fiu al orasului si capitan de vapor el insusi.

La Sulina functionau atunci 40 de consulate straine, sute de cafenele si baruri, ce se alternau vesel cu bisericile ortodoxe si moscheele. Cele doua orizonturi ale Sulinei erau, ca si azi, Dunarea si Marea Neagra, despartite doar de linia imaginara care transforma praful fluviului in nisipul marii. In mijlocul orasului troneaza si azi Palatul Comisiei Europene a Dunarii, precum o catedrala inutila intr-un desert african. Coridoarele nesfarsite, linoleumul scorojit, lustrele si peretii, de pe care nu s-au mai dezlipit glanturile si culorile realismului socialist, alcatuiesc cavoul imens al unui trecut fara prezent.

Si aici, fabricile si blocurile de locuinte ale comunismului au devenit carcase goale, din care familii intregi privesc departarea ca o mustrare a vietii captive in stagnarea neptintei. Doar farul, celebrul far al Sulinei, acolo unde, ne reaminteste Magris, juristul Konstantin Franz, rivalul si contemporanul lui Bismark, voia sa fie limesul unei confederatii central-europene, de la Hamburg la Sulina, si-a redobandit identitatea parodica.

Cu banii Uniunii Europene, el a fost perfect si minunat resturat si se viziteaza ca muzeu. Atat doar ca vapoarele, tot mai putine si mai vechi, care traverseaza portul inspre si dinspre Marea Neagra nu mai au nevoie de luminile lui.

Cimitirul Sulinei este singurul loc ce sangereaza pasiunile europene concentrate aici odinioara. Inscriptiile de pe crucile domnisoarelor anglicane rapuse de furtuna si epitaful bravului capitan David Baird, care a incercat in zadar sa le salveze, aduc aminte in mod nesurprinzator de cimitirul protestant din Insula San Michele, de la portile Venetiei. Sulina, ca si Venetia, e captiva lagunei, imobilizata pe pragul fragil dintre apa dulce si apa sarata.

Gloria inca vie a Venetiei, in mijlocul Europei, a fost poate rascumparata de solitudinea si deriziunea minimalista a Sulinei de la gurile Dunarii, la portile stepelor anuntand Asia - dincolo de bine si de rau.

Dar daca Sulina nu reprezinta asezarile Deltei, ci doar proiectia lor livreasca, esuata in nostalgia unui calator occidental ratacit pe ape intre doua Orient-Express-uri, nici locuitorii ei apatici, jumatate oraseni, jumatate tarani, nu spun inca nimic despre adevaratii oameni ai Deltei.

In Delta se traieste nu doar din antichitatea greaca, ci chiar din mitologia ei, neintrerupt, pana in zilele noastre. Prin "bratul cel frumos", Sf. Gheorghe de azi, ne informeaza istoricii Timagetos si Apollonias din Rodos, au patruns colhidienii in cautarea argonautilor. La 400 de stadii de la gurile fluviului, in largul Marii Negre, ne spune Demetros, se afla insula Leuce, Alba, unde Thetys a depus "spre vesnica odihna si liniste deplina" (Pindar) trupul lui Ahile. Aici, pasarile sunt numeroase si felurite, dar, ni se spune de Antigonos, nici una nu zboara deasupra sanctuarului, caci se prabuseste in zbor si moare. Si tot aici, la gurile Istrului, cum numeau getii si grecii Dunarea, au trait si amazoanele, fecioarele curajoase cu sanul drept taiat pentru a-si potrivi mai bine arcul, a caror glorie si vitejie sunt cantate in poemele homerice.

Grecii aveau in Delta granarul si poarta de intrare in campiile manoase din Valahia si Rusia de mai tarziu.

Sub Bizant, asezarile de-aici cunosc o mare inflorire. In secolul al 10-lea erau in Delta 500 de sate, ai caror locuitori vorbeau aceeasi limba. Printul rus Sviatoslav ii scrie mamei sale Olga, in anul 943, ca dupa ce a cucerit cele 80 de orase de la Dunare, nu mai vrea sa paraseasca "Pereiaslavatul" (langa Tulcea), unde "se aduna toate bogatiile: de la greci - aur, tesaturi, vin si felurite fructe, de la cehi si unguri - argint si cai, din Rusia - blanuri si ceara, miere si robi".

Delta trece pe rand in stapanirea voievozilor romani si rusi, pentru ca, din secolul al 15-lea, noii stapani sa fie turcii. Din porturile noi, Braila, Macin, Galati, Tulcea, Chilia, plecau spre Tara Buzan, Caffa, Sinope, Samsun si indeosebi Istambul oi si vite, lemn si cereale, vin, unt, branza, dar mai ales peste sarat.

Italianul Franco Sivori, secretarul printului roman Petru Cercel, scria in 1583 ca "batogul de morun e la fel de gustos ca sunca".

Englezul John Newberle (1575) ne-a transmis cea mai colorata descriere a prepararii icrelor negre, tescuite intre blanuri si transportate apoi in butoaie cu funduri noi.

In secolul al 17-lea, strainii se minunau de marimea si dulceata crapilor, care ajungeau la 30 kg bucata. Morunii, nisetrii, somnii si scrumbiile, in lunile de primavara, sunt pestii legendari ai Deltei.

Azi, icrele negre se produc si se vand mai ales la negru, pescarul cu dinti de fier Maladoi se plange ca doar crapii, si nici ei prea aratosi, au mai ramas in balta.