Iubirea ca o ploaie de toamna

Lumina soarelui de toamna imbraca salonul de spital intr-un auriu de culoarea glontului. Tanarul cu parul ondulat in valuri sedea in pat lungit, cu ochii inchisi. Parea ca doarme. Cosul pieptului i se ridica si cobora la intervale atat de rare incat un om neobisnuit cu privelistea asta ar fi zis ca tanarul a murit.

Vena mainii stangi era strapunsa de acul unei seringi, prin care se scurgeau picaturi de glucoza.

Pic, pic, pic... Era singurul zgomot ce se auzea in incaperea proaspat varuita ce mirosea greu, a pansament sleit de puroi si sange inchegat.

La capataiul lui, o foarte tanara femeie se uita tacut, in gol, la chipul lui. Zilele si noptile de veghe ii sapasera urme abia vizibile in obraji si in jurul ochilor. Era acolo de atata vreme incat infirmierele treceau pe langa ea fara sa o mai bage in seama, ca si cand nu ar fi existat.

Poate din mila pentru tineretea lui, doctorii facusera tot ce se putea pentru a-l salva. Dar ranile erau atat de grave incat medicii puteau da numai raspunsuri vagi in legatura cu evolutia starii pacientului. Nimeni nu stia daca va apuca sfarsitul razboiului.

Poate din mila pentru tineretea ei, pentru a-i da sperante, un medic o sfatuise pe fata sa vorbeasca din cand in cand cu el: El te aude, chiar daca nu reactioneaza la cuvintele tale... Asa ii zisese.

Imi spuneai ca in transee nu exista atei. Ca toti oamenii atunci cand sunt in fata unui pericol incep sa creada in Dumnezeu si se roaga la El. Eu stiu ca tu, acolo, te rugai pentru noi... Iti aduci aminte cand mi-ai spus ca astepti victoria, ca sa te intorci acasa, la mine? Si cum planuiam sa ne casatorim, sa avem copii multi cu care sa ne jucam si sa-i iubim mai presus de orice?

Mai stii, la inceput, cum imi trimiteai scrisori pe alta adresa, numai ca sa nu se afle povestea noastra? De ce ne-am ferit iubirea? De ce?! De cine? Numai noi doi suntem pe pamantul asta. Trebuia sa-mi spui doar sa vin si te-as fi urmat oriunde. As fi mers cu tine in razboi si as fi avut grija de tine, iubitul meu...

Ca sa nu isi inghita limba, doctorii pusesera in gura pacientului un calus prin care aerul suiera lung si sinistru. Ii venea sa i-l smulga si sa-i sarute buzele albite de febra.

Imi spuneai ca umbrele facute de nori sunt mainile lui Dumnezeu care mangaie pamantul... Unde e Dumnezeu? El stie ce ai patit tu? El stie ca tu nu vrei sa imi vorbesti?

Pic, pic, pic... Afara incepu ploaia. Pe geam, picaturile de apa se cautau unele pe altele, formand dare ce semanau cu venele perforate de atatea injectii ale tanarului barbat. Ploaia arata ca lacrimile ei si cadea trist pe pamantul in care nu existau decat ei doi.