Mersul pe bicicleta

Mersul pe bicicleta e ceva ce nu se uita. Chiar daca ultima data cand ai pedalat a fost, sa zic, acum 4 ani si 8 luni. E drept ca, dupa o atat de lunga perioada, cand incaleci saua, mintea ti se-ntreaba oare mai stiu?...

Si daca ai fi facut o plimbare la sosea, singur, asa de capul tau, nu ar fi interesat pe nimeni daca ai fi cazut sau ti-ai fi murdarit pantalonii de vaselina de pe lant. Dar daca primesti un telefon de la un organizator, o persoana importanta, care-ti propune un ultim tur de forta? Ce o sa spui atunci? Ai sa refuzi?... Nu! Vei fi de acord, pentru ca vrei sa dai o proba cu tine, cu nervii tai, cu inima ta. Vei accepta pentru ca te gandesti la spectatori, la cei din tribune, care stii ca sunt acolo sa te incurajeze, pentru ca si lor le-a fost dor sa te vada... Vei spune DA! pentru ca esti un campion care se hraneste cu sange si aplauze.

Odata ce-ai luat aceasta decizie, trebuie sa te gandesti si la oamenii care iti pregatesc bicicleta, la cei care iti controleaza rotile, ghidonul, franele. Ei stiu ceea ce tu nu stii - sa umble in maruntaiele vehiculului si sa-l vindece de boli, sa verifice starea pistei calcand-o usor, cu aceeasi duiosie cu care o mama atinge abdomenul unui copil dupa ce-i face baie. Staff-ul tehnic este la fel de important ca si tine! Doar ca ei nu se vad.

Dar nu trebuie sa uiti ca unii rotari, ghidonari, franari vor sa fie ce esti tu... in noptile lor scurte si transpirate, in visele lor necolorate si scurte, se vad acolo pe podium, cu sampania intr-o mana, deasupra unui ocean de blitz-uri indreptate spre ei.

Este tot ce viseaza de-o viata: poza de final! Categoria asta este usor de recunoscut: sunt oameni excesiv de amabili, prietenosi, zambesc mult si au mainile umede. Ca meseriasi sunt mediocri, dar sunt pastrati pentru ca au ani-vechime si/sau pupa bine in fund vreun superior cu sensibilitati. Astia, care la o adica si-ar vinde parintii in targ, ca oricum mai au putin de trait si de ce sa se chinuiasca, fac intelegeri cu echipa concurenta sa-ti dezumfle cauciucurile. Nu de tot, sa nu bata la ochi, dar suficient ca bicicleta sa fie manevrata mai greu, sa scoti limba de un cot si sa te in-trebi daca nu cumva ai ceva la plamani. Daca iti sta mintea la cotarlele astea, ai pierdut cursa!
Tu trebuie sa invingi!

Trebuie sa ai in minte zidul tesut din strigatele de bucurie pe care le auzi in goana, de-o parte si de alta a caii tale. Sa te gandesti la necunoscutul care, pe traseu, iti intinde un pahar cu apa. Sa te lasi inconjurat de dragostea oamenilor pe care sprintul tau ii transforma in culori si care au venit la concurs sa te vada pe tine. Pe ei nu trebuie sa-i dezamagesti!

Iar pe acei rotari, ghidonari, franari tradatori, lasa-i in plata Domnului. Ei oricum sunt undeva in spate, atat de mici, incat nu se vad...